Autor: Viorel Cruceanu.
Destinul colonial de excepţie al Portugaliei a fost decis de poziţia sa geografică. Chemarea mării şi simţul mercantil au transformat această ţară într-o putere navală de primă oră. Alături de Spania, ea a devenit una din promotoarele marilor descoperiri geografice. Astfel, în vremea „Statului renascentist” a fost elaborat „proiectul drumului maritim oriental”1, ce avea ca scop fundamental descoperirea căii maritime spre India. Or, drumul spre India presupunea circumnavigarea Africii. De fapt, investigarea coastelor Africii avea să aducă glorie lusitanilor!
Un hegemon regional: regatul Kongo
Pe parcursul secolului al XV-lea ei au procedat cu metodă, coborând, treptat, de la Ceuta (1415), de-a lungul faţadei atlantice, atingând (1488) şi apoi ocolind Capul Bunei Speranţe. Un moment de referinţă s-a consumat în anul 1482, când căpitanul Diogo Cão, adevăratul premergător al lui Bartolomeo Dias şi Vasco da Gama, şi-a aruncat ancora în estuarul fluviului Congo. Aici, portughezii vor trăi cea mai interesantă experienţă din istoria contactelor lusitano-africane. Diogo Cão a întâlnit un puternic regat ce acoperea „platoul de la sud de fluviul Congo, până în nordul Angolei”2 (sud-vestul R.D. Congo, nord-vestul Angolei şi partea de vest a Zambiei). Întemeiat de populaţia bakongo, de origine bantu, regatul era de mari dimensiuni, acoperind „un teritoriu de mărimea Franţei, ajungând până la vreo 500 de kilometri în interiorul continentului”3. El era condus de un monarh numit mani-Kongo, adulat de supuşi ca un personaj semidivin şi sacru. La fel ca şi în alte părţi ale Africii, stabilitatea din Kongo se baza pe un compromis fragil între tendinţele absolutiste ale regelui şi o descentralizare administrativă ce conferea certe atribuţii vasalilor şi guvernatorilor provinciali. Deşi existent de scurtă vreme, în momentul apariţiei portughezilor regatul Kongo „atinsese culmea puterii sale”, bazată pe „o ordine desăvârşită până la amănunte, ca în marile state bine organizate”4. El se integra unei prospere arii comerciale, având strânse legături cu regiunile de schimb din Africa Centrală, conectate, la rândul lor, comerţului swahili din bazinul Oceanului Indian. Timp de două secole, regatul Kongo s-a manifestat ca un hegemon regional (în zonă mai existau şi alte formaţiuni, precum regatele Luba sau Lunda, dar care nu atinseseră nivelul său de organizare), puterea lui bizuindu-se pe o armată de circa 80.000-100.000 de oameni. Cel ce întruchipa această forţă, mani-Kongo, era foarte mândru de imaginea proiectată. Iată ce spunea misionarul papalităţii, Cavazzi, care la 1687 a fost oaspetele acestor ţinuturi: „El este convins că nu mai există în lume vreun alt monarh care să-i fie egal sau să-l întreacă în putere şi bogăţie”5. Şi acelaşi Cavazzi adăuga: „Dat fiind că nu au călătorit niciodată în afara Africii, ei [regii kongolezi – nota ns.] îşi închipuie că ţara lor este nu numai cea mai mare din lume, ci şi cea mai fericită, cea mai plăcută şi cea mai frumoasă”6.
„Era de aur a păcii şi prieteniei”
Măreţia etalată de succesivii mani-Kongo se datora, în mare măsură, şi relaţiilor stabilite cu portughezii. Chiar de la contactele iniţiale, din vremea lui Diogo Cão, cele două părţi au dovedit empatie. Aşa cum bine sesiza marele africanist Basil Davidson, primele raporturi lusitano-congoleze au coincis cu o „eră de aur a păcii şi prieteniei”7 între Europa şi Africa. Disponibilitatea cunoaşterii reciproce s-a transformat într-un dialog sui-generis al civilizaţiilor: deşi animistă, „elita” kongoleză a manifestat o apetenţă frapantă faţă de creştinism. O surpriză „divină” pentru portughezi care, „creştini fanatici, erau obsedaţi de dorinţa de a converti întreaga lume”8. Aşa se face că, la 3 mai 1491, în săptămâna patimilor, regele Nzinga Nkuwu s-a creştinat, fiind numit João I (după numele omologului său portughez). Gestul său a fost urmat, în aceeaşi zi, de majoritatea familiei regale şi a Curţii. De asemenea, numele capitalei a devenit San Salvador, în loc de Mbanza-Kongo. Însă, adevărata „idilă” portughezo-kongoleză a început în anul 1506, odată cu urcarea pe tron a lui Nzinga Mbemba sau Affonso I. Pe parcursul unei domnii de aproape patru decenii, el a marcat istoria regatului din centrul Africii. Affonso „era stăpânit de viziunea unui regat mare creştin în inima Africii” şi, pe aceste baze, „a iniţiat un grandios plan de modernizare, cu secole înaintea oricărei acţiuni similare în altă parte a Africii Negre”9. Rege vizionar, Affonso I „vedea în creştinism o cale de înnobilare şi dezvoltare a poporului său”10. De aceea, el a cerut omologului portughez, Manuel I cel Mare (1495-1521), asistenţă (asistenţă tehnică, în terminologia de astăzi, dar lusitanii i-au oferit doar asistenţă religioasă) şi a trimis la Lisabona, pentru informare, mulţi tineri kongolezi. O altă cale de cunoaştere ducea la Sfântul Scaun, unde unul din fiii săi, don Henrique, va fi ordonat episcop, la 5 mai 1518. Asemenea contacte au prilejuit europenilor o percepţie corectă a lumii africano-kongoleze. Astfel, portughezii îi considerau pe kongolezi drept „un popor pe deplin stăpân al ţării sale, analfabet, dar nu sălbatic sau barbar”11. De aceea, ei şi-au asumat sarcina de a face din Kongo o „copie africană a societăţii portugheze”. Prin urmare, sub domnia lui Affonso, în Kongo s-au înregistrat un mare număr de căsătorii mixte portughezo-africane, iar la San Salvador au pătruns „alimentele, manierele şi ceremonialul de la Curtea portugheză”. Demn de menţionat este şi faptul că relaţiile dintre cei doi suverani, Manuel şi Affonso, se întemeiau pe respect şi onestitate, dovadă cele 22 de scrisori ale monarhului kongolez, păstrate în arhivele portugheze. Astfel, Affonso I şi începea demersul epistolar cu formula „Către Înălţimea sa, puternicul prinţ şi rege, fratele meu”, în timp ce Manuel îl trata, la rândul său, în termeni de „prieten şi frate”12.
Comerțul „strică” prietenia
Din nefericire, această amiciţie impecabilă nu a fost de lungă durată. Relaţiile dintre cele două părţi se vor degrada constant după moartea regelui Manuel I, în 1521. Urmaşii săi s-au dovedit meschini şi ipocriţi. Incapabili să continue parteneriatul lusitano-kongolez, ei au sacrificat o prietenie ce conţinea germenii durabilităţii, de dragul politicii mercantile. Acum s-a impus concepţia conform căreia „sclavii, aurul şi mirodeniile erau articolele cele mai rentabile în traficul de peste mări”13. Ce ofereau portughezii în schimb? Ei bine, lusitanii transportau în Africa „textile din Anglia, Irlanda, Franţa şi Flandra, grâu din nordul Europei, unelte de alamă şi mărgele de sticlă din Germania, Flandra şi Italia, precum şi cochilii de stridii din Canare”14. Se poate lesne constata că, în fapt, ei erau „reexportatori ai mărfurilor altora”. Din 1520, dinamica schimburilor bilaterale a cunoscut o schimbare. În acest an a început cultivarea trestiei de zahăr în Brazilia, „bijuteria” Coroanei portugheze, care „a devenit în scurtă vreme cel mai mare consumator de sclavi”15. Prin urmare, în mod inevitabil, relaţiile amicale cu regatul Kongo vor fi subminate de „hrăpăreţii negustori de sclavi”. Disperat, regele Affonso I îi scria, patetic, în 1526, omologului său lusitan, João al III-lea: „Negustorii îmi răpesc supuşii, fiii acestei ţări; fii de nobili şi vasali, ba chiar membri ai familiei noastre […]. Corupţia şi lipsa de scrupule sunt atât de răspândite, încât ţara noastră va fi complet depopulată […]. Ne dorim ca regatul nostru să nu mai fie un teritoriu al comerţului sau al tranzitului de sclavi”16. Din nefericire, apelurile lui Affonso au rămas fără ecou. După moartea sa, în 1543, relaţiile bilaterale s-au alterat complet. Pe bună dreptate, susţine Basil Davidson, „comerţul a ieşit învingător” în faţa „misiunii civilizatoare”17. Mai mult, lusitanii au atras în rentabilitatea negoţului cu sclavi atât nobilimea locală, cât şi pe majoritatea vasalilor puternicului rege de la San Salvador. Acest fapt a determinat erodarea puterii centrale încât, de la sfârşitul secolului al XVII-lea, „Kongo se află în declin accentuat”18. Perseverenţa portughezilor a avut efecte nefaste, ei reuşind să distrugă „edificiul social pe care îl găsiseră”19. Ireparabilul s-a produs în deceniile următoare, când rezervorul de sclavi kongolez a secat. Pe acest fond, în perioada 1545-1561, lusitanii şi-au concentrat interesul asupra regatului vasal Ndongo, din sud, nucleul viitoarei colonii Angola. Dezastrul provocat în Kongo a dus la „slăbirea creştinismului”20 şi transformarea strălucitorului regat de odinioară într-o pradă facilă pentru alţi europeni ce-şi aşteptau rândul.
Note:
1. A.H. de Oliveira Marques, Istoria Portugaliei, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1996, p. 60.
2. E. Jefferson Murphy, Istoria civilizaţiei africane, Bucureşti, Editura Minerva, 1981, vol. 1, p. 285.
3. G. Linde, E. Brettschneider, Înainte de venirea omului alb, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1967, p. 204.
4. Leo Frobenius, Cultura Africii, Bucureşti, Editura Meridiane, 1982, vol. 1, p. 12.
5. B. Davidson, Mama neagră: anii încercărilor, Bucureşti, Editura Politică, 1967, p. 31.
6. Ibidem.
7. Ibidem, p. 153.
8. G. Bonn, L’Afrique quitte la brousse, Paris, Edit. R. Laffont, 1966, p. 191.
9. E. Jefferson Murphy, op.cit., p. 287.
10. Ibidem.
11. B. Davidson, op.cit., p. 157.
12. Ibidem, p. 156.
13. A.H de Oliveira Marques, op.cit., p. 65.
14. Eric R. Wolf, Europa şi populaţiile fără istorie, Chişinău, Editura Arc, 2001, p. 193.
15. Ibidem, p. 194.
16. N. Wittmann, Slavery reparations are a must, în New African, no. 488, October 2009, p. 26; vezi şi E. Jefferson Murphy, op.cit., vol. 1, p. 288-289.
17. B. Davidson, op.cit., p. 160.
18. A Stamm, Civilizaţiile africane, Bucureşti, Editura Corint, 2003, p. 55.
19. B. Davidson, op.cit., p. 187; vezi şi Eric R. Wolf, op.cit., p. 219.
20. E. Jefferson Murphy, op.cit., vol. 1, p.292.