Autor: Raluca Velicu.  

Aşa cum am putut constata din articolele anterioare, elementul principal al unui blazon îl formează scutul, cu diferitele sale forme: rotund, oval, rombic, rectangular sau cel mai des uzitat, cel triunghiular. Cel de-al doilea aspect important în alcătuirea unei armerii  îl reprezintă figurile aflate în interiorul scutului. Acestea mai poartă şi denumirea de mobile heraldice. Dacă figurile geometrice au fost cele dintâi folosite pe suprafaţa unui scut¹, în privinţa celor animaliere se constată o modalitate mai facilă de a studia în profunzime, din punct de vedere istoric, psihologic, tehnic sau artistic, apariţia şi dezvoltarea armeriilor ce conţin figuri heraldice animaliere².

Un blazon … un leu

Unul dintre animalele cel mai des întâlnite într-un blazon este leul. În bestiarele medievale, acestui animal care simbolizează forţa, curajul şi generozitatea i se atribuie totodată şi o semnificaţie religioasă, cu predilecţie christologică, prin atribuirea unei puteri supraevaluate de a-şi aduce la viaţă puii născuţi morţi³. Se spune că leoaica îşi veghează puii decedaţi timp de trei zile până în cea de-a treia zi, când leul vine şi reuşeşte cu respiraţia sa, după unii cu răgetul său, să le aducă viaţă în trupuri⁴. Aceasta ar fi una dintre caracteristicile – în număr de trei, după spusele unor specialişti – ale acestui animal. O a doua se referă la faptul că atunci când este urmărit îşi poate şterge cu uşurinţă urmele cu ajutorul cozii. Cea de-a treia trăsătură constă în faptul că atunci când leul doarme el pare a-şi ţine ochii deschişi, ceea ce a dat naştere unor interpretări religioase ale unui text din Cântarea Cântărilor, conform căruia Isus ar fi spus: “Dorm, dar inima mea este trează”⁵. Iată de ce leul constituie şi un simbol al vigilenţei, iar legat de această însuşire el a fost asemănat soarelui, astrul care nu îşi închide niciodată ochiul căldurii şi al luminii, veghind etern asupra Terrei⁶. De aici şi atributul său de animal solar. În zodiacul european, zodia leului este guvernată de soare, iar cel născut sub acest semn are o sensibilitate legată de inimă.

Prezenţa leului în armeriile europene, în special a dinastiilor Europei Occidentale, datează abia de la începutul secolului al XII-lea. S-a constatat faptul că în Evul Mediu timpuriu în cultura populară occidentală, ursul era considerat regele animalelor, ajungându-se treptat ca pe la sfârşitul secolului al XI-lea, începutul celui de-al XII-lea, acesta să fie înlocuit de leu⁷. În acelaşi timp, prezenţa sa pe scut, semnalată foarte des în literatura acestei perioade a presupus utilizarea lui, fie ca un simplu motiv ornamental, fie ca un simbol al cavalerului creştin în lupta cu dragonul păgân⁸. Trebuie să precizăm că în această perioadă, cruciadele, acele confruntări care au avut ca scop eliberarea Locurilor Sfinte de sub turcii selgiukizi, se aflau în plină desfăşurare. Din întâlnirea celor două civilizaţii au rezultat o serie de schimbări, înregistrate mai cu seamă în Europa Apuseană. Influenţele orientale s-au remarcat şi în domeniul heraldicii. Cum în Orient figura leului era bogat reprezentată se poate presupune că cei ce luptau în numele crucii au împrumutat de acolo acest simbol, arborându-l la început pe scut, apoi în blazonul lor.

Leul simbol al autorității regale sau teritoriale

Ca simbol medieval, leul heraldic desemna autoritatea regală sau teritorială, imaginea sa având semnificaţii de ordin politic. O excepţie o constituie Danemarca, în armeriile căreia cei trei lei reprezentând “cele trei braţe ale Mării Baltice care înconjoară insulele daneze” au o conotaţie geografică⁹.

Semnificaţia politică a acestui animal o regăsim, în primul rând, în sigiliul lui Henric Leul (1129-1195), duce de Bavaria, din dinastia Guelfilor. Leul Guelf a fost timp de secole, simbol al partidei politice cu acelaşi nume, susţinătoare a statului papal, grupare aflată în opoziţie cu partida ghibelinilor, favorabilă împăratului german.

Un alt exemplu îl găsim în armeriile lui Andrei al II-lea al Ungariei unde este redată simbolic lupta pentru putere dintre el şi fratele său Emeric: în câmp de argint sunt redate trei fascii roşii, pe fiecare fiind redaţi doi lei ce par a se lupta pentru scutul pe care îl susţin, în vârful acestuia aflându-se un leu şezând¹⁰. Aşa cum am precizat şi în articolele anterioare, atunci când cunoaştem evenimentele petrecute în istoria unui individ, a unei familii, oraş sau stat, aceste date ne ajută să descifrăm mai uşor un blazon. În cazul armeriilor lui Andrei al II-lea interpretarea este următoarea: doi fraţi s-au luptat de trei ori pentru a dobândi puterea şi doar unul a câştigat¹¹.

Leul Marii Britanii

Provenienţa leului în blazonul Marii Britanii îşi are rădăcinile în armeriile conferite de către Henric I, regele Angliei, fiului său Geoffroy în ziua de Rusalii a anului 1128, acestea constând dintr-un scut ornat cu trei leuşori de aur¹². De-a lungul întregii istorii a Angliei acest simbol a fost purtat de toţi regii. Începând cu Eduard al III-lea (1312-1377) observăm prezenţa crinilor Franţei alături de lei, semn al pretenţiilor monarhilor englezi asupra unor teritorii franceze. În 1603, odată cu urcarea pe tron a lui Carol I, fiul Mariei Stuart, regina Scoţiei, celor două simboluri li se adaugă şi cele ale Scoţiei şi Irlandei şi anume, leul rampant, respectiv harpa. Leul va dispărea pentru scurt timp, în perioada 1649-1655, mai exact în perioada lui Oliver Cromwell şi a Commonwealth-ului, deşi blazonul personal al lui Cromwell consta într-un leu rampant. Acesta va apărea în 1655, broşând peste noile arme ale statului în care erau reunite simbolurile Angliei, Scoţiei şi Irlandei. Din 1837, odată cu venirea reginei Victoria la tronul Marii Britanii şi până în prezent, scutul din blazonul acestui stat conţine aceleaşi elemente. El este susţinut la stânga de un leu încoronat, la dreapta de un unicorn. Cimierul este, de asemenea, reprezentat tot de un leu încoronat.

Leii Daciei și leii valahi

Stema Daciei o întâlnim în lucrarea lui H. Zhefarovici, intitulată Stemmatographia publicată la Viena, în anul 1741. Ea se prezintă sub forma unui scut, cu talpa rotunjită, pe care sunt amplasaţi doi lei afrontaţi, care susţin vârful unei lăncii. Scutul este timbrat de o coroană deschisă cu fleuroane. Aceste animale au căpătat cu timpul denumirea de Leii Daciei şi îi întâlnim şi în stema lui Mihai Viteazul.

În armorialele germane aparţinând secolelor XV-XVI, leul heraldic este considerat ca unic blazon al statului valah şi al conducătorilor acestuia¹³. Prezenţa leului în sigiliul mic al lui Mircea cel Bătrân este considerată de către heraldistul J. Mănescu ca o posibilă concedare de arme din partea regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg, amprenta acestui sigiliu aflându-se pe tratatul încheiat de domnitorul valah cu regele Vladislav al Poloniei, în anul 1411¹⁴. Cu toate acestea, stema cu leu a lui Mircea cel Bătrân a fost foarte puţin uzitată, căci, fiind stema sa personală, nu putea fi folosită pe acte oficiale, în locul celei a statului¹⁵.

În Evul Mediu românesc, leii cu rol de suport al scutului, apar pentru prima oară în pecetea atârnată a lui Mihnea Turcitul, în 1587, ţinând în labe atributele puterii¹⁶. Îi reîntâlnim în timpul domniilor fanariote, pentru ca, apoi, din 1872 şi până la abolirea monarhiei în România (30 dec. 1947) să susţină scutul blazonului României. În stema actuală a ţării noastre, în cartierul unde sunt reprezentate ţinuturile Banat şi Oltenia, este redat leul heraldic, aşa cum apare pe sigiliul lui Mircea cel Bătrân.

Nobleţea, forţa, curajul, generozitatea, toate aceste calităţi pe care leul le întruneşte au făcut ca figura sa să fie atât de des utilizată şi în arta heraldică.         

NOTE

1. Aceste figuri  au apărut ca urmare a modului de îmbinare a bucăţilor de lemn din care era alcătuit scutul. Lemnul era acoperit cu metal, iar îmbinările acestora au dat naştere denumirii diviziunilor scutului. (Vezi I. Căzan, Imaginar şi simbol în heraldica medievală, Bucureşti, 1996 p.11.)

2. Michel Pastoureau, Traite d’heraldique, Paris, 1979, p.134.

3. Ibidem, p.136.

4. T.H.White, The Bestiary. A book of Beasts, New York, 1960, p.8.

5. Ibidem.

6. Marc de Vulson de la Colombière, La science heroique traitant de la noblesse et de l’origine des armes, Paris 1669, p.240.

7. M. Pastoureau, op.cit., p.137.

8. Ibidem.

9. Ileana Căzan, op.cit, p.82.

10. Ibidem.

11. Ibidem.

12. Ibidem, p.68.

13. Dan Cernovodeanu, Le lion dans l’heraldique dynastique valaque, Arhiva Genealogică, IV (IX), Iaşi, 1977, p. 228.

14. Ibidem, p.226.

15. Ovidiu Cristea, Stema cu leu a voievodului Ţării Româneşti. O ipoteză., Revista Istorică, tomul V, martie-aprilie, 1994, p.306.

16. Dan Cernovodeanu, Ştiinţa şi arta heraldică în România, Bucureşti, 1977, p.46.