Autor: Mihaela Tivdă.

La sfârşitul secolului al XIX şi începutul secolului XX, avem de-a face, în Imperiul britanic, cu o credinţă  puternică în superioritatea politică, economică, culturală, intelectuală, socială etc., a rasei albe în general, şi a civilizaţiei britanice în special. În plus, şovinismul cunoaşte un real avânt între 1880-1890,  şi este cel care domină discursul oficial al imperiului până către 1915.

O justificare nobilă a politicii imperiale şi coloniale

Britanicii sunt perfect conştienţi de apartenenţa lor la o îndelungată tradiţie şi moştenire culturală, care îi însărcinează cu o anumită „răspundere” faţă de celelalte rase. Odată cu publicarea poemului din 1899 al lui Kipling (The White`s Man Burden), este adusă în discuţie tot mai des ideea de datorie, de răspundere pe care omul alb se vede nevoit să şi-o asume faţă de celelalte naţiuni. Sintagma „povara omului alb” devine un fel de crez al imperiilor coloniale de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, fiind totodată emblema prin excelenţă a rasismului. Această „povară” conferă o justificare nobilă politicii imperiale şi coloniale, considerând că datoria rasei albe este aceea de a coloniza şi de a domina celelalte rase şi civilizaţii, în scopul obţinerii unor beneficii personale. „Povara” respectivă legitimează aspiraţia şi ambiţia englezilor de a stăpâni lumea şi de a deţine teritorii întinse pe întregul glob pământesc. Există, aşadar, o ordine ierarhică foarte bine stabilită şi respectată de societatea dominantă, un aşa-zis „lanţ al supunerii”¹ care reflectă discrepanţa între puterea Occidentului şi slăbiciunea şi supunerea Orientului: „Catârul, calul, elefantul sau boul se supune celui ce-l conduce, acesta se supune sergentului, sergentul locotenentului, locotenentul căpitanului, căpitanul maiorului, maiorul colonelului, colonelul comandantului de brigadă care conduce trei regimente, iar acesta generalului, care se supune viceregelui, aflat în slujba împărătesei”², spune Rudyard Kipling. Culoarea pielii îi conferă englezului poziţia de lider, de stăpân, înzestrat cu o misiune nobilă, şi o inteligenţă remarcabilă, cu o cultură superioară ce îl obligă să împărtăşească şi altora din cunoştinţele şi inteligenţa proprie.

„Ridicaţi povara omului alb…

Trimiteţi înainte ce plămădiţi mai bun

Legaţi-vă fiii în exil

Să servească înlănţuiţilor;

Să aştepte-n greul jug

Poporul tulburat şi sălbatic…

Pe-ai voştri semeni mohorâţi,

Jumătate diavoli, jumătate copii”

(R. Kipling, Povara omului alb)

Schimbarea „ideologiei imperiale”

Până spre jumătatea secolului al XIX-lea, ideologia imperială a politicii britanice se referă strict la gloria şi măreţia imperiului. Imaginea superiorităţii şi a forţei britanice oferea iluzia stabilităţii şi conferea legitimitatea politicii coloniale, pretinzând supunerea pasivă din partea „celorlalţi”. Pentru Benjamin Disraeli (1804-1881), termenul de imperiu ţine, aşadar, de prestigiul naţional şi mai puţin de posesiunile coloniale de peste mări ale Angliei. La 1872, cu ocazia aşa-numitului Manchester Speech, Disraeli conferă o nouă semnificaţie termenului de imperiu, pe care îl leagă foarte strâns de politica externă şi problemele diplomaţiei engleze. În accepţiunea lui, imperiul se referă, aşadar, la relaţia Coroanei britanice cu regiunile coloniale dominate³, amintind totodată de obţinerea gloriei în numele imperiului şi militând pentru unitatea şi integritatea colonială. Pentru el, imperiul este India, şi de aceea agreează noua titulatură acordată reginei Victoria. Proclamarea acesteia ca „împărăteasă a Indiei” schimbă viziunea tradiţională asupra imperiului, trecându-se la ideea expansiunii coloniale: Marea Britanie trebuia să facă faţă concurenţei (Franţei, Germaniei, Rusiei), de aici probabil şi exacerbarea ideii imperiale britanice şi a „primatului”⁴ global al acesteia. Ca „apărătoare a credinţei”, Victoria îşi asumă acum şi sarcina de a guverna peste cei mai puţin privilegiaţi.

O figură importantă a politicii britanice, care şi-a adus contribuţia în mod semnificativ în sprijinul ideologiei imperiale a fost Joseph Chamberlain (1836-1914). Numit în funcţia de secretar colonial la 1895, Chamberlain se dovedeşte un entuziast promotor al consolidării şi expansiunii imperiale, iar în discursul din 1897 (The True Conception of Empire), ajunge să vorbească despre un simţ al obligaţiei rasei albe, superioare, justificând, la fel ca mulţi alţii, prezenţa abuzivă a britanicilor în aceste colonii datorită aşa-zisei misiuni civilizatoare. Proiectul pe care îl propune după 1900 este acela al constituirii unei federaţii imperiale (înfăptuită numai prin cooperarea şi loialitatea comunităţilor respective faţă de metropola – mamă), care să cuprindă toate coloniile britanice.

Chamberlain, spre deosebire de ceilalţi susţinători ai colonizării, acceptă folosirea forţei şi a violenţei, pentru că, spune el, „nu poţi face omletă fără să spargi ouă” („You cannot have omelettes without breaking eggs”)⁵. Cu alte cuvinte, orice misiune civilizatoare implică şi o anumită responsabilitate, un angajament de a îndeplini până la capăt „misiunea” pe care istoria şi caracterul naţionalist le-au impus-o britanicilor. De aceea, violenţa devine, pentru unii susţinători ai imperiului, extrem de necesară pentru efortul civilizator. Puterea albului nu este decât „o simplă întâmplare născută din slăbiciunea celorlalţi” (Inima întunericului, p. 11) crede Joseph Conrad în romanul său de la 1890: „Ce ţipete scoate bruta! (…) Ai greşit, plăteşti! Trosc! Fără milă, fără pic de milă. Asta e singura cale. Asta nu poate decât să înăbuşe orice revoltă pe viitor.” (Inima întunericului, p. 44)

Spre sfârşitul secolului XIX, observăm că discursul alunecă spre ideea dificultăţii menţinerii în „viaţă” a unui teritoriu extrem de vast şi pune în discuţie posibilitatea prăbuşirii giganticului Imperiu britanic. În acest sens, discursul politic se concentrează pe găsirea unor soluţii favorabile care să menţină stabilitatea, unitatea şi să asigure securitatea coloniilor engleze. În Recessional, apărut cu ocazia Jubileului de Diamant al Reginei Victoria, la 1897, Rudyard Kipling – aşa-numitul „profet”⁶ al imperialismului – îşi exprimă tristeţea cu privire la efemeritatea imperiului englez: „Chemate departe, navele noastre se pierd în zare, / Pe dune şi pe promotorii slăbeşte focul: / Iată, toată măreţia noastră de ieri / E una cu Ninive şi Tir! / Judecător al popoarelor, mai cruţă-ne, / Să nu uităm, să nu uităm.”  Ultimul vers este o atenţionare asupra inevitabilului declin al puterii şi al pericolului apariţiei hybris-ului: când naţiunile devin Mari Puteri, tind să uite că datorează totul graţiei divine⁷.

„Superioritatea” rasei albe

Puterea imperială şi colonială britanică echivala totodată cu superioritatea masculinităţii şi a rasei albe. În secolul al XIX-lea, ştiinţa oferă imaginea inegalităţii rasiale (care ajunge ulterior să fie interpretată ca o inegalitate din toate punctele de vedere: politic, social, cultural etc.). În marea lor majoritate, ştiinţele (în special cele ale naturii) justificau proiectul imperial, aşa explicându-se şi faptul că Anglia se confruntă, la finele secolului XIX, cu apariţia unor astfel de societăţi ştiinţifice, al cărui scop principal era promovarea ideii de progres şi oferirea unor date solide şi valoroase naţiunii. Un exemplu în acest sens ar fi Royal Geographical Society, fondată în 1830 şi însărcinată cu difuzarea progresului, a ştiinţei geograficei şi cu finanţarea marilor expediţii în continentul african (cum ar fi cea din 1865 a lui Livingstone!).

Oamenii de ştiinţă victorieni au avut ca obiectiv major demonstrarea superiorităţii biologice şi culturale a rasei europene şi inferioritatea colonizaţilor. Rapida asimilare şi aplicare a teoriilor darwiniste în câmpul social, care vedeau în evoluţia umană o competiţie între indivizi, ce se baza pe diviziunea raselor şi a raporturilor de inegalitate dintre ele, au inoculat ideea superiorităţii rasei nordice, devenită cea mai puternică dintre toate celelalte. Era, astfel, o legitimare ştiinţifică a pretenţiilor expansiunii mondiale engleze, aşa cum o vor susţine şi Edward Tylor (1832-1917), în 1871, sau Benjamin Kidd (1858-1916), la 1894, prin publicarea lucrării sale Social Evolution, urmată 4 ani mai târziu de The Control of the Tropics, în care Kidd vede în omul alb cel mai înalt grad de civilizaţie pe care îl poate atinge o rasă. Una dintre tezele cele mai rasiste ale Angliei sfârşitului de secol rămâne Fundamentele secolului XIX, publicată în 1899 de Huston Steward Chamberlain (1855-1927) în care autorul descrie naţiunea britanică ca fiind „măreaţa rasa stăpânitoare”⁸ ce are obligaţii morale faţă de „sălbaticii” pe care îi domină.

Albii nou-veniţi au ocupat şi uzurpat teritoriile şi proprietăţile lucrate de localnici, insistând asupra ideii că această formă de deţinere a teritoriilor nou dobândite era cât se poate de legitimă, pentru simplul fapt că ei aparţineau unei civilizaţii net superioare, pe care ignoranţa indigenă nu o putea înţelege⁹. Erai superior pentru că te năşteai alb şi deveneai automat moştenitorul unei misiuni nobile: aceea de a-i modela şi educa pe „sălbatici”. A fi alb presupunea adoptarea unui anumit comportament în societate, în relaţiile cu „ceilalţi”, presupunea acceptarea şi respectarea unor norme şi reguli care îţi asigurau autoritatea. Era un nou mod de viaţă, o cale de „difuzare şi implementare a politicii legate de lume”¹⁰.

Exploatarea colonială se leagă foarte strâns şi de progresul cunoaşterii ştiinţifice, stimulând „curiozitatea intelectuală”¹¹, care se arată tot mai interesată de caracterul mitic, exotic („fascinaţia abominabilului” de care aminteşte Conrad) al colonizaţilor. Alături de oamenii de ştiinţă de la sfârşitul secolului XIX, s-au remarcat unele figuri importante ale imperialismului colonial, aşa-numiţii exploratori, pionieri ai promovării ideologiei imperiale dincolo de continentul european. Două exemple sunt demne de luat în calcul: David Livingstone (1813-1873) şi marele magnat Cecil Rhodes (1853-1902) – ambii aducându-şi contribuţii semnificative în descoperirea şi exploatarea continentului african. Dacă Livingstone este prototipul misionarului englez prin excelenţă, care se consacră în totalitate vocaţiei sale (de menţionat în acest sens evanghelizarea populaţiilor africane din Nordul regiunii), Rhodes devine încarnarea fidelă a imperialismului victorian. Lansându-se în exploatarea minelor de diamant şi aur din Africa, Cecil Rhodes strânge o avere considerabilă, ajungând treptat cel mai de seamă administrator colonial pe care-l va cunoaşte Anglia, punând la cale grandioase proiecte privitoare la chestiunea imperială (cel mai important a fost The Colossus – Colosul, care propunea realizarea uniunii imenselor posesiuni britanice din Africa, de la Cape Town la Cairo). La 1873, el vede „populaţia anglofonă” (din Anglia, America, Australia şi sudul Africii) drept „un tip de rasă care se va impune în viitor, angajându-se în promovarea libertăţilor şi stabilirea păcii (…)”¹². La 1889 pune bazele coloniei care îi va purta şi numele: Rhodesia, iar datorită calităţilor sale excepţionale manageriale şi al incredibilului prestigiu câştigat atât în ţară, cât şi în colonii, va fi numit în 1895 ca membru al Consiliului Privat al reginei.

John Bull – simbolul imperialismului britanic

Adesea, imaginea iconică a imperialistului britanic, care se impune în această perioadă, este cea a unui individ (de regulă John Bull) îmbrăcat în vestimentaţia specifică exploratorilor, cu faimosa cască colonială care-l apără de soare (pentru că se crede, la acea dată, că englezii au craniul extrem de subţire, iar creierul lor este mai mare decât al celorlalte rase şi există pericolul să sufere de insolaţie) şi cravaşa – devenite simbolurile ordinii şi ale disciplinei pe care englezul vrea să le implementeze în noile societăţi cucerite¹³. Mânaţi doar de sentimentul aroganţei şi de dorinţa de a obţine profit şi de a guverna, britanicii creează o „civilizaţie artificială”¹⁴, o „copie” după modelul propriei culturi, fiind vorba mai degrabă de o „convertire” a acestor „sălbatici” la valorile oferite de modelul educaţional occidental. Cei „dominaţi” acceptă astfel produsele culturale străine pentru că le sunt impuse forţat, şi pentru că hegemonia culturală britanică nu poate fi combătută şi contestată de nişte societăţi „primitive”. Europocentrismul neagă orice autoritate şi valoare culturală din partea populaţiilor non-europene. Albii impun o cultură agresivă, distrugătoare (din punctul de vedere al culturii aborigene), bazată pe superioritatea morală, intelectuală şi spirituală.

Cu alte cuvinte, cultura primitivă, ridiculizată, neglijată şi considerată irelevantă, se doreşte a fi eradicată, ştearsă din memoria colectivă a acestor popoare, pentru a face loc singurului model superior de cunoaştere şi educaţie: cel britanic. În faţa iraţionalului, infantilităţii, superstiţiei, instinctelor necontrolate (care-i apropiau de partea animalică) şi a sexualităţii excesive de care dădeau dovadă „sălbaticii”, occidentalul se apără prin idealizarea propriei societăţi şi culturi, făcând tot mai des apel la valorile morale, la raţiune şi autocontrol. În ciuda acestor eforturi, primitivismul, elementul exotic erau un punct de atracţie şi de interes pentru „civilizatori”. Prin raportarea la „sălbatici”, occidentalii percepeau gradul de civilizaţie, educaţie şi progresul la care ajunseseră, lumea devine una comparativă: noi şi ceilalţi. Atitudinea paradoxală în ceea ce priveşte atracţia pentru exotism, se datorează în special mişcării avangardiste (care încearcă o redescoperire a artei africane) şi a unor misionari creştini care doresc conservarea artei şi culturii aborigenilor, schimbând în acest sens atitudinea extrem de reticentă a societăţilor occidentale. Contrastul rămâne însă foarte puternic între o civilizaţie puternic industrializată a britanicilor şi cea rurală şi artizanală supusă lor.

Preluând modelul învăţământului şi şcolilor cu caracter tehnic, Marea Britanie cunoaşte, în această perioadă, o înflorire spectaculoasă a instituţiilor de acest gen, fapt ce va genera o rivalitate pe plan educaţional între Marile Puteri. Sistemul educaţional reproduce, în acest caz, un anumit tip de naţionalism, care are la bază extinderea şi dezvoltarea educaţiei şi antrenamentelor celor tineri în vederea păstrării / conservării virilităţii masculine a imperiului („safeguard the manhood”¹⁵). Majoritatea naţionaliştilor credeau că soarta viitoare a Imperiului Britanic trebuia decisă de Anglia însăşi, de aceea îşi concentrează atenţia pe sistemul educaţional intern.

O instituție pentru salvarea imperiului: cercetășia

În urma eşecurilor militare suferite de pe urma războaielor cu diferitele state africane, britanicii devin tot mai conştienţi de slăbiciunea şi deteriorarea formei fizice a tinerilor recruţi. Imaginea de rasă imbatabilă şi exemplară devine tot mai falsă, de aceea, fenomenul nou apărut, cercetăşia (boy scouting), este extrem de bine receptat şi asimilat de societatea engleză. Fondată la 1908, din iniţiativa colonelului Robert Stephenson Smyth Baden-Powell (1857-1941), cercetăşia devine rapid cea mai importantă mişcare a tinerilor de pe întreg mapamondul. Baden-Powell vede în această practică singurul mijloc de a conserva Imperiul britanic şi de a-l feri de o posibilă prăbuşire. Conservarea patriotismului era ideea principală pe care o promovau cercetaşii. Transformaţi în bărbaţi potriviţi pentru a conduce imperiul, tinerii participau activ la păstrarea şi consolidarea acelei glorii imperiale de care amintea Disraeli. Spiritul camaraderesc promovat de Baden-Powell apare şi în Cărţile Junglei, unde Kipling aminteşte de „puii de lup” („wolf cubs”) aşa cum erau numiţi băieţii cercetaşi. La fel ca Joseph Chamberlin, Baden-Powell acceptă recurgerea la violenţă şi consideră că „sălbaticii” din colonii, „oricât de buni ar fi, (…) trebuie să fie conduşi cu o mână de fier într-o mănuşă de catifea (…)”¹⁶.

Americanii preiau „povara”

Obligaţiile pe care le presupune imperialismul (aşa-numitele imperial duties de care aminteşte Chamberlain) sunt din nou puse în discuţie la 1899, odată cu publicarea poemului Povara omului alb. Statele Unite ale Americii şi insulele Filipine, în revista McClure’s Magazine.În contextul războiului hispano-american (încheiat prin tratatului de pace de la Paris, din februarie 1899) şi al anexării forţate a Filipinelor de către Statele Unite şi a „civilizării lor cu puşca”¹⁷, R. Kipling simte nevoia să atragă atenţia „fraţilor” de peste Ocean asupra „misiunii divine” a albilor, de a domni într-un imperiu vast, imens, ales prin graţia lui Dumnezeu. Poemul echivalează cu o legitimare a colonialismului, fiind văzut ca un îndemn, adresat americanilor, de lansare în această competiţie colonială.

Este vorba mai exact de asumarea responsabilităţii de către naţiunea americană, de îndatorile imperialiste pe care omul alb, indiferent de naţiune, ar trebui să şi le asume¹⁸. Statele Unite preiau astfel „povara” globală de a răspândi civilizaţia anglo-saxonă, angajându-se în educarea şi civilizarea „primitivilor”. „Povara” implică şi ideea de moralitate, de datorie creştină. Solidaritatea despre care aminteşte Kipling este cheia succesului viitorului Imperiu britanic: doar colaborarea şi ajutorul mutual dintre britanici şi americani îl poate feri de inevitabila prăbuşire, de aceea el face un apel comun celor două naţiuni: John Bull şi Unchiul Sam trebuie acum să îşi împartă sarcina de instruire şi educare a celorlalte rase inferioare. Marea Britanie nu mai era la fel de puternică ca în trecut şi de aceea nu mai putea purta „povara” de una singură, ci va transmite moştenirea valorilor culturale, politice, morale, rasiale, religioase, sociale, „fraţilor” americani, însărcinaţi cu noua misiune civilizatoare, „eroică” de a transpune modelul societăţii engleze, legile, obiceiurile, manierele acestora, în colonii¹⁹.

Fascinaţia imperiului este un factor omniprezent al culturii, societăţii, religiei şi politicii epocii victoriene în secolele XIX-XX. Lumina lui Dumnezeu se răsfrânge doar asupra naţiunii engleze, iar satisfacţia oferită de statutul de „dominant” este inegalabilă. Opoziţia „noi” – „ceilalţi” presupune o ierarhizare riguroasă a raselor umane. Kipling însuşi are o viziune ierarhică a raporturilor dintre albi şi populaţiile colonizate, insistând asupra dimensiunii civilizatoare şi a filantropiei, a datoriei morale pe care primii o au faţă de „ceilalţi”. Cu toate astea, la începutul secolului XX, mitul „bunului stăpân” decade, iar populaţiile supuse unui proces de „îndoctrinare” şi familiarizare cu un sistem politic, economic şi cultural superior, unic prin perfecţiunea pe care o pretinde, nu se mai văd nevoite să accepte cu docilitate ceea ce li se impune forţat. În mod paradoxal, tocmai contactul cu civilizaţia occidentală şi preluarea modelului educaţional britanic sunt cele care deşteaptă spiritul naţionalist şi produc mişcări de insurgenţă împotriva stăpânirii abuzive (în China, India şi Africa). Este ca şi cum aceste societăţi ar „parazita” modelul oferit, l-ar asimila şi l-ar aplica apoi propriilor realităţi, în detrimentul coloniştilor.

NOTE

1. Edward W. Said, Orientalism. Concepţiile occidentale despre Orient, traducere de Ana Andreescu şi Doina Lică, Timişoara, Edit. Amarcord, 2001,  p. 57.

2. Ibidem.

3. Richard Koebner, Helmut Dan Schmidt, Imperialism, the story and significance of a political word, 1840-1960, Cambridge, C.U.P., 1965, p. 108.

4. Philippe Chassaigne, La Grande- Bretagne et le monde, Paris, Edit. Armand Colin, 2003,  p. 69.

5. Cf. http://www.victorianweb.org/history/empire/index.html, accesat online la data de 10.04.2009.

6. Cum îl numeşte George Orwell.

7. http://www.victorianweb.org/history/empire/index.html, accesat online la data de 10.04.2009.

8. Ibidem.

9. Anette F. Timm, Joshua A. Sanbort, Gender, sex, and the shaping of modern Europe. A history from Fronde Revolution to the Present Day, Oxford , New York, Oxford University Press, 2007, p. 97.

10. Edward W. Said,op. cit., p. 236.

11. Philippe Chassaigne, op. cit., p. 113.

12. Ibidem, p. 110.

13. http://www.ronduldesibiu.ro/economie/Colonialismul–intre-impilare-civilizatie, accesat online la data de 10.04.2009.

14. Anette F. Timm, Joshua A. Sanbort, op.cit., p. 97.

15. Ronald Hyam, Britain’s Imperial Century, 1815-1914, A Study of Empire and Expansion, 3^rd edition, Basingstoke, Hampshire, Palgrave Macmillan, 2002, p. 272.

16. Ibidem, p. 278.

17. http://www.victorianweb.org/history/empire/index.html, accesat online la data de 10.04.2009.

18. Richard Koebner, Helmut Dan Schmidt, op. cit.,  p. 107.

19. Ronald Hyam, op. cit.,   p. 43.