Autor: Marius Sala.

Gabară „navă sau ambarcaţiune servind, de obicei, la transbordarea pe punte a unor mărfuri de pe o navă care nu poate acosta în raza portului” este un cuvânt care are la originea îndepărtată arabul ’aqrab „scorpion”, împrumutat de greacă în forma karabos cu sensul „rac de mare” şi, apoi, „barcă”. Evoluţia acestui cuvânt grecesc este foarte interesantă, fiindcă a ajuns în română pe trei căi: gabară vine din fr. gabare, după ce a trecut prin provensală şi gasconă (unde avea forma gabarra). Am arătat, în alte episoade, că şi caravelă vine din greacă, prin intermediul lat. carabus (cu aceleaşi sensuri ca grecescul karabos)preluat de provensală (caravela) şi, de aici, de franceză (caravelle), pentru a ajunge, în secolul 18, în română. Al treilea reflex al grecescului karabos este cuvântul românesc corabie, ajuns la noi prin vechea slavă, încă din secolul 17 (apare în „Noul Testament de la Bălgrad”, din 1648).

Gabelă înseamnă „impozit pe sare, în vechime, în Franţa” şi provine din fr. gabelle, care a fost folosit, cu timpul, pentru a denumi orice impozit (pe postavuri, pe vinuri). Cuvântul este de origine arabă: qabāla „impozit” a intrat în italiană (gabella) şi, de aici, a ajuns în franceză, transmis de normanzii din Sicilia; este posibil să fi intrat din araba din Andaluzia. De remarcat că, la fel ca în alte situaţii, cuvântul arab qabāla a ajuns la noi şi prin turcescul havale; în limba veche, havalea însemna „o prestaţie sub formă de zile de clacă” şi „contribuţie, în natură sau în bani, pe care ţările române erau obligate să le achite în contul haraciului”.

Garafă este un cuvânt folosit mai ales în Moldova pentru a denumi o sticlă de apă sau de vin umflată la mijloc, de obicei cu dop de sticlă. Are şi varianta carafă. Apare în secolul 19 (la V. Alecsandri şi M. Eminescu). La originea sa îndepărtată se află termenul arab ġarrāfa „sticlă largă” (de la ġarafa „a scoate un lichid”). În limbile romanice occidentale, se pare că a ajuns prin it. caraffa, pătruns în franceză în forma carafe, de unde îl avem şi noi, în varianta carafă. Forma garafă este împrumutată direct din neogreacă (garafa), care a luat cuvântul din arabă.

Gazelă „antilopă” este un împrumut din fr. gazelle, înregistrat prima dată la V. Alecsandri. În franceză este un împrumut din arabul ghazala, făcut în secolul 13.

Găitan „şiret, galon” are, la originea îndepărtată, arabul hait „fir” , cu pluralul hītān, care a fost împrumutat de turcă (în limba populară gaytan, iar în limba literară kaytan „găitan”). Din turcă l-a luat româna (prima atestare, la 1814) şi toate limbile balcanice, ca şi maghiara; există şi în aromână (găitane). De remarcat că sinonimele acestui cuvânt sunt, de cele mai multe ori, luate tot din turcă (bucmea, ceapraz, hargi, şiret, tasma); alături de acestea avem canaf din maghiară (la originea îndepărtată, tot din arabă), brandenburg şi franj, acesta din urmă împrumutat de noidin franceză. Apare şi ca nume de persoană: Gaitan, Găitan.

Gealat este un termen învechit care însemna „călău”, cu origine îndepărtată ce ajunge la arabul ğallād (format de la verbul ğalada „a jupui”, iar acesta de la ğild „piele”). Din arabă a trecut în turcă (cellât, dialectal callat), iar din turcă a pătruns în toate limbile balcanice, inclusiv în română (este înregistrat prima dată la începutul secolului 17). În română, cuvântul a dezvoltat sensuri familiare: „om voinic, puternic şi adesea violent; om rău; bătăuş tocmit”, dar şi „om gurmand, mâncăcios”. Se foloseşte şi ca nume de câine: Gealap.

Geamie „moschee” are, la originea îndepărtată, arabul ğāmi‘ cu sensul „care uneşte” (o evoluţie semantică asemănătoare prezintă termenul sinagogă, care are la origine cuvântul grec eclesiastic synagoge „adunare”, format din syn „la un loc” şi ago „a conduce”, pătruns în latina eclesiastică în forma synagoga şi, apoi, în limbile europene – fr. synagogue apare în jurul anului 1080, în Chanson de Roland). Din arabă, ğāmi‘ a ajuns în turcă (cami) şi, din turcă, în toate limbile balcanice, precum şi în maghiară; în română, prima sa atestare este de la sfârşitul secolului 17.

Gelep  cu sensul „negustor străin (turc, armean, grec) care venea, în trecut, în ţară, ca să cumpere oi şi să le ducă la Constantinopol pentru vânzare” este un termen învechit. La originea sa îndepărtată este arabul ğallāb (de la verbul ğalaba „a scoate câştig”), cuvânt împrumutat de turcă în forma celep (cu varianta învechită ğeleb), care a pătruns în limbile balcanice şi în română (prima atestare este din 1579, într-un document slavo-român). În română a ajuns să însemne, regional, şi „taxă de păşunat”, iar în aromână gilep are sensul „impozit pe vite; oierit”.

Geremea „amendă, pedeapsă în bani” şi „gloabă” este un turcism folosit în trecut (în secolele 18 şi 19). În turcă, cereme, cerime înseamnă acelaşi lucru şi este un cuvânt împrumutat din arabul ğarīma „delict, pedeapsă”. Din turcă, a intrat în limbile balcanice (bulgară, greacă, sârbă; există şi în aromână girimé). În română, în limba veche, exista un derivat al lui geremea, verbul (a) geremetisi „a amenda”. Să ne amintim şi de personajul Nae Girimea din piesa D-ale carnavalului a lui I. L. Caragiale.

Get-beget înseamnă, cu referire la oameni, „autohton, neaoş, autentic, curat”; sinonimele lui, sadea şi safi, sunt de origine turcă, aşa cum este şi get-beget, care apare în texte din secolul 19 (la V. Alecsandri sau I. Ghica). Are varianta muntenească eget-beget. În turcă, cet-becet înseamnă „din bunic în bunic”. Cuvântul turcesc ced este luat din arabul ğadd „bunic”.

Girafă este un împrumut din fr. girafe, înregistrat în română abia în 1912 (în Dicţionarul Academiei). În franceză a fost luat din it. giraffa care, la rândul lui, vine din arabul zarafa. Franceza are şi o formă anterioară, giras (secolul 13), despre care se presupune că a fost luată direct din arabă.

Giubea are sensul„haină lungă şi largă de postav, adesea căptuşită cu blană, purtată de boieri, de ţărani (în secolele 18–19) şi (astăzi) de preoţii ortodocşi (peste reverendă)”. Este unul din multele cuvinte ce denumesc stofe, materiale şi costume, care s-au transmis românei din turcă: borangic, catifea, dimie, ca şi ilic, basma, fotă, papuc. La C. Negruzzi (în Alexandru Lăpuşneanu),la N. Filimon (în Ciocoii vechi şi noi) sauîn nuvelele lui Al. Odobescu găsim întreaga varietate a termenilor referitori la îmbrăcămintea din trecut, împrumutaţi din turcă. Etimonul turc care stă la baza lui giubea are o formă învechită ğübbe (forma modernă este cüppe) însemnând „haină lungă, fără nasturi, purtată în trecut mai ales de preoţi”, care stă şi la originea cuvintelor corespunzătoare din limbile balcanice (albaneză, bulgară, sârbă) şi din aromână (giubé, giubă). Cuvântul turcesc provine din arabul ğubba „rufă de lână”. Giubea are două dublete etimologice: jupă „fustă” din fr. jupe (împrumutat şi el din arabă, prin intermediul lui giubba din dialectul sicilian; există şi sp. aljuba) şi şubă, ajuns din turcă prin sârbă (šuba) şi maghiară (suba).