Autor: Corneliu Şenchea.
Continuăm în acest număr să încercăm a descifra sensul amenajării parcului cu monştri de la Bomarzo. A fost Vicino Orsini castelanul slut care a descoperit păcatul soţiei sale? Şi-a otrăvit el fratele, pe Maerbale, aşa cum povesteşte în romanul său Manuel Mujica Lainez? Să-şi fi ucis el soţia, pentru a-i conserva şi cinsti ulterior memoria, dedicându-i parcul care l-a făcut celebru? Înlănţuirea acestor ipoteze nu are aparent nicio logică, iar misterul privind împrejurările edificării parcului rămâne valabil.
Un condotier bântuit?
Neconsolat, Vicino Orsini, după înfăptuirea posibilului fratricid, şi-ar fi căutat împlinirea şi, poate, ispăşirea, prin moarte, în focul luptelor pentru stăpânirea Italiei dintre Henric al II-lea, regele Franţei, şi împăratul Carol Quintul, situându-se de partea primului. Îl îndemnau spre această alegere motive de ordin familial. Prin soţia sa, legăturile cu familia Farnese erau foarte strânse, legături asupra cărora Jessie Sheeler se opreşte pe larg în primul capitol al cărţii sale, The Garden of Bomarzo. A Renaissance Riddle. Fiul papei Paul al III-lea (pontiful căruia îi datora moştenirea paternă), renumitul Pier Luigi Farnese, duce de Parma şi de Piacenza (un alt prinţ roman cu ambiţii cezariene şi aspiraţii de independenţă faţă de Coroana spaniolă), fusese asasinat în anul 1547 din ordinul lui Ferrante Gonzaga, general al lui Carol Quintul şi guvernator al Milanului, la Piacenza. În acelaşi timp, un alt general spaniol, don Alvaro de Luna, ocupa cu trupele sale cetatea. Mai ştim că Pier Luigi, în 1527, a luat parte la „Jefuirea Romei” („Sacco di Roma”), trădându-şi concetăţenii şi trecând cu mercenarii săi de partea spaniolilor şi a imperialilor. Cum Vicino (copil încă pe atunci) îşi pierduse câteva rude, în cursul acelui masacru, este posibil ca asasinarea lui Pier Luigi să nu-l fi mişcat prea puternic. Îi datora însă tatălui greu încercat de moartea unui fiu toată situaţia sa actuală… aceea de moştenitor al domeniului Bomarzo. Şi îl mai lega de familia Farnese numele soţiei sale. Datoria întâi de toate! Şi datoria însemna… răzbunare!
Trecutul de condotier al lui Vicino înregistra deja o participare, în 1546, în armata lui Carol Quintul, la Războiul împotriva Ligii de la Schmalkalden (Uniunea principilor protestanţi germani). Suferise chiar un scurt prizonierat. Noua aventură militară nu-l surprindea, aşadar, nepregătit. După acel botez al focului, iată-l obligat să lupte, în virtutea legăturilor familiale, de partea Franţei lui Henric al II-lea, împotriva Spaniei şi a Imperiului. Iată-l obligat să dea o probă de ingratitudine, luptând împotriva unui împărat ca puternicul Carol Quintul, pe care îl însoţise la Congresul de la Bologna şi care îl învestise cavaler al Imperiului.
După ce i-a înfruntat cu glorie în Franţa pe generali faimoşi ai împăratului şi regelui Spaniei, ca Emmanuele Filiberto, duce de Savoia, Giovanni Medichino, marchiz de Marignano şi Fernando Alvarez de Toledo, duce de Alba, substituindu-l pe răposatul său frate (om de arme prin excelenţă), a suferit o scurtă captivitate imperială, împreună cu prietenul său, Torquato Conti, senior de Poli, în urma bătăliei de la Hesdin, din 1553 (unde a căzut eroic Orazio Farnese, duce de Parma şi de Castro). Vicino se va întoarce ulterior la Bomarzo… pentru a fi martor la pierderea soţiei sale. Aşa cum precizează Hella S. Haasse, nu se ştie exact nici când s-a născut, nici când a murit aceasta. Să fi fost Giulia Farnese soţia care a căzut victimă răzbunării din dragoste a castelanului slut, aşa cum relatează tradiţia locală? Să fi ctitorit Vicino celebrul parc pentru a-şi înspăimânta cea de a doua soţie, Clelia (sau Cleria) di Clemente?
Sfidând Inchiziția
Probabil, pierderea Giuliei a lăsat un gol adânc în sufletul ducelui. În memoria ei, Pier Francesco, sfidând canoanele şi ameninţările Sfântului Oficiu, mai ales după ce cardinalul Caraffa a declanşat ofensiva antieretică, ar fi dispus, prin 1552, edificarea celebrului parc. Cel puțin aşa cum ne asigură o inscripţie existentă în grădina cu pricina şi istoricul Francesco Sansovino, contemporan cu Vicino. Riscul nu era însă chiar atât de mare, întrucât Vicino, pe lângă înrudirea cu familia romană Farnese, se bucura de protecţia cardinalului Cristoforo Madruzzo, episcop de Trento, un tânăr prelat pe cât de influent, pe atât de tolerant. Ultima trăsătură de caracter pare stranie la un cleric care patronase celebrul Conciliu de la Trento, adunarea care dăduse semnalul acelei ample mişcări de regenerare a Bisericii romano-catolice numite Contrareformă. Stranie pentru că aplicarea măsurilor tridentine s-a făcut sub flamura Sfântului Oficiu, temutul Tribunal al Inchiziţiei, însărcinat să reprime orice manifestare a spiritului inspirată de umanismul renascentist şi de noile idei grupate sub deviza Post tenebras lux („După întuneric lumină”). Vicino Orsini strânsese în jurul său un adevărat cerc de erudiţi, de poeţi şi de artişti plastici. Motiv suficient pentru campionii noii „cruciade” de a dezlănţui un proces de amploare. Proces care se pare că a avut totuşi loc, târziu… la şase ani după moartea lui Vicino! Unul dintre membrii cercului său (singurul supravieţuitor de altfel), sculptorul Bartolomeo Ammanati, va compărea în 1589 în faţa Sfântului Oficiu, declarând că cioplise statui „păgâne şi lascive”. Autorul acestei tardive pocăinţe, fost elev al lui Michelangelo, era acum bătrân. Ca şi Galilei, prefera să-şi trăiască în linişte bătrâneţea, decât să-şi mai susţină convingerile şi idealurile estetice pe care îşi întemeiase odinioară creaţia. Aceasta, în timp ce, cu un an înainte, la Paris, în închisoarea Bastilia, un alt artist şi savant, Bernard Palissy, refuza să abjure, declarând regelui Henric al III-lea, care acţiona sub presiunea Ligii Catolice, că el „ştie să moară”, preferând martiriul. Ammanati este considerat de către Maurizio Calvesi drept autorul statuilor din parcul lui Orsini. Să fie depoziţia lui o aluzie la grădina din Bomarzo? Este întrebarea pe care şi-o pune Hella S. Haasse, fără a reuşi să găsească un răspuns convingător.
„Pădurea sacră a monştrilor”
Ştim că Vicino şi-a populat „pădurea sacră” („il sacro bosco” – cum îi plăcea s-o numească) prin efortul prizonierilor capturaţi în război, aşa cum am văzut în numărul trecut. Opera de edificare a parcului urma istovitoarei campanii din Franţa şi captivităţii care i-a urmat. Personajele alegorice alese: zeităţi şi monştri mitologici luaţi din repertoriul păgân, mai bine zis greco-roman: Pluton, Căpcăunul (l’Orco sau Orcus – Gura Infernului – după unii cercetători, Avernul, locul pe unde Enea, eroul Eneidei lui Vergilius, coborâse în Infern), Harpia, Leul, Hercule, Dragonul, Proserpina. Dispuse în ton cu relieful ascendent al locului, care conduce spre templul rotund al Vestei, cu colonadă şi obeliscuri funerare, statuile alcătuiesc un labirint logic pentru vizitator, al cărui scop (aşa cum arăta Eugenio Battisti, în lucrarea Antirenaşterea, pe baza unei inscripţii descoperite în „pădurea sacră a monştrilor”), era acela de a-l elibera pe stăpânul său „de orice gând obscur”. O conştiinţă încărcată, aşadar?
Ca militar, ar spune unii, ar fi putut să-şi descarce sufletul de energii negative în focul luptelor. Dar Vicino nu era făcut pentru o carieră de condotier. Anii 1556-1557 şi-i va petrece totuşi în serviciul Sfântului Scaun, în calitate de comandant al infanteriei din Velletri, luând parte la războiul dus de papa Paul al IV-lea (fostul cardinal Giovanni Pietro Caraffa) împotriva Spaniei lui Filip al II-lea. În această funcţie, a asistat la represaliile cavaleriei pontificale conduse de Giulio Orsini, împotriva localităţii Montefortino, feudă a familiei Colonna (de orientare filo-spaniolă). Este unul dintre ultimele sale acte în spiritul în care fusese crescut. El va spune în curând un definitiv „adio armelor” (ca să cităm titlul unei povestiri de Barnaby Riche, aparţinând epocii elisabetane şi pe cel al clasicului roman al lui Hemingway). Istorici ca Horst Bredekamp şi Maurizio Calvesi cred că toate cruzimile în faţa cărora Vicino fusese doar simplu spectator (el nu va lua parte la asediul de la Montefortino) şi-au pus puternic amprenta asupra sufletului său, fără a considera acest motiv ca fiind suficient pentru a-l determina să abandoneze cariera militară. Spaimele, amintirile ca şi procesele lăuntrice ale unui suflet apăsat s-ar fi putut materializa ulterior în edificarea celebrului său parc, punct antologic de întâlnire între Renaştere şi Baroc.
Grădina cu monştri de la Bomarzo, rezultat (poate!) al dramei intime prin care a trecut ducele sau încercare de a-şi înfrunta propri demoni, conţine o serie de simboluri greu de descifrat astăzi, fapt pus în evidenţă de istoricul Hella S. Haasse, în lucrarea dedicată acestui parc: „Ceea ce s-a transmis cu privire la geneza şi scopul parcului de la Bomarzo alcătuieşte o urzeală, azi aproape cu neputinţă de destrămat, în care se întreţes fapte, legende, născociri şi vorbe de clacă despre cel puţin patru generaţii ale familiei Orsini”.
O dovadă de iubire… săpată în piatră
Nu este mai puţin adevărat faptul că Vicino şi-a petrecut copilăria şi tinereţea în umbra unui tată autoritar şi tiranic, a unui principe-soldat ca Giancorrado Orsini. Ştim, din documente, faptul că Giancorrado nu ezita să-şi întemniţeze proprii slujbaşi, atunci când îi bănuia de trădare sau insubordonare. Nu ne-ar fi greu să ne imaginăm relaţia tată-fiu evoluând pe aceleaşi coordonate pe care s-a situat relaţia dintre regele Prusiei Friederich-Wilhelm I (regele-soldat) şi fiul său (viitorul Friederich cel Mare). Este posibil ca experienţa, poate traumatizantă, a unei adolescenţe trăite sub apăsarea armelor şi a despotismului princiar să-şi fi pus amprenta asupra formaţiei sale viitoare. Mai mult, Vicino a fost contemporan, aşa cum am văzut mai sus, cu asediul şi jefuirea Romei în anul 1527, de către trupele împăratului Carol Quintul, eveniment în cursul căruia şi-au pierdut viaţa câţiva Orsini. Această atmosferă ostilă ar fi putut fi îndulcită mai târziu de prezenţa unei soţii iubitoare.
Cert este că Giulia Farnese, omonima celebrei soţii a lui Orsino Orsini, nu a trecut neobservată de contemporani. Istoricul Francesco Sansovino, un intim al familiei Orsini, o numeşte prudentissima et magnanima. Acelaşi Sansovino consemnează faptul că micul templu păgân al Vestei din parcul de la Bomarzo (operă atribuită arhitectului Da Vignola) ar fi fost ridicat în memoria Giuliei, amănunt atestat şi de decoraţiunile templului, unde crinii heraldici ai familiei Farnese apar „înfrăţiţi” cu crinii heraldici ai Casei Orsini. Poate fi acest omagiu postum ecoul suferinţei unui soţ înşelat şi rănit atât de adânc de infidelitatea soţiei? Credem că Vicino Orsini preţuia, mai mult decât orice altă virtute feminină, fidelitatea. Hella S. Haasse consideră că Broasca Ţestoasă cu femeia în spinare, altă statuie alegorică prezentă în parcul cu pricina, ar fi un simbol al acestei virtuţi: broasca ataşată de carapacea ei… aşa cum femeia ar trebui să fie ataşată de casa, de căminul ei. Un omagiu adus adevăratei Giulia Farnese, sau o ilustrare a visatei iubiri şi a fidelităţii care îi fuseseră refuzate lui Vicino? Oricum ar sta lucrurile, nu s-ar putea spune că Vicino n-a cunoscut fericirea sau norocul în dragoste. Biografia sa înregistrează la Veneţia, între anii 1539-1540, o idilă pasageră cu tânăra romană Adriana dalla Rosa. Poate doar fericirea conjugală să-i fi lipsit. Cine poate şti? Să fi călcat a doua Giulia Farnese pe urmele omonimei sale înaintaşe… cu preţul vieţii?
Mărturia heraldică săpată în piatră poate pune sub semnul întrebării ipoteza lui Lainez, rezervând-o strict domeniului ficţiunii literare. În aceeaşi ordine de idei, Hella S. Haasse, care subliniază caracterul de principe renascentist al lui Vicino, prea sensibil pentru a fi un ucigaş (cu pasiunea lui pentru autorii clasici şi pentru mitologie, cu înclinaţia către versificaţie, ca reprezentant al acelui curent numit „petrarchism”, dar şi prin corespondenţa cu un poet vestit al timpului, Annibale Caro), adaugă, în schimb, referindu-se la Giulia Farnese: „Soţia lui Vicino Orsini rămâne o umbră, o femeie a cărei faţă n-o putem desluşi, pe care nu ne-o putem reprezenta decât ca o siluetă într-o rochie cu falduri pompoase şi cu mâneci bufante, aşa cum poartă personajele feminine pe pânzele lui Tizian”.
Ultima tragedie
Parcă un crud atavism, la distanţă de numai câţiva ani (nici măcar o generaţie), a făcut ca posibila dramă a ducelui de Bomarzo şi a fratelui său, Maerbale, să fie reeditată de către rudele lor, Paolo Giordano Orsini şi Troilo Orsini. Dacă nu chiar această întâmplare (de data aceasta adevărată, nu doar bănuită) ar fi stat la baza tradiţiei locale despre înclinaţia Orsinilor spre răzbunări pasionale. Principala victimă a fost, bineînţeles, femeia. Se numea Isabella de’ Medici şi era sora Marelui Duce al Toscanei, Francesco I de’ Medici. Adevărată principesă a Renaşterii, era înzestrată cu multiple calităţi fizice şi intelectuale. Ea adăuga frumuseţii şi eleganţei însuşiri de amazoană şi muziciană, stăpânind arta echitaţiei, a dansului şi a interpretării vocale. Completate de o inteligenţă şi o cultură aparte, aceste trăsături l-au fermecat de la început pe Paolo Giordano Orsini, duce de Bracciano, pretendentul ales de Marele Duce Cosimo, tatăl ei, să-i devină soţ. Matur acum, de o virilitate războinică şi violentă, Paolo Giordano trecuse în tinereţe drept un frumos şi galant cavaler, numărându-se printre clienţii şi favoriţii celebrei curtezane poete Tullia de Aragon.
Destinul Isabellei Orsini, încercarea ei de a lupta cu legile nescrise ale matrimoniului politic, ilustrează un exemplu al emancipării feminine, fenomen pe care Renaşterea italiană l-a anunţat cu un spectaculos şi sumbru tragism. Basmul început cu Paolo Giordano Orsini nu a durat mult. După consumarea căsătoriei, ducele de Bracciano, care în anul de graţie 1571 se acoperise de glorie în marea bătălie navală împotriva flotei otomane de la Lepanto (o coincidenţă cu biografia anonimului castelan de Bomarzo), alături de viteazul general spaniol don Juan de Austria, o neglijă, ocupat mai mult cu îndeletnicirile sale militare. Cum mai tot timpul şi-l petrecea la Roma, o lăsase pe Isabella în grija vărului său, Troilo Orsini. Acesta nu se ilustrase prin vreo faptă de arme deosebită, ca Bracciano, în afara încăierărilor nocturne de pe străzile Romei, cu bandele clanului rival Colonna. Şi aceasta, în timp ce Paolo Giordano îşi înăbuşise resentimentele, acceptând să lupte la Lepanto sub flamura şefului casei rivale, prinţul Marcantonio Colonna (căsătorit totuşi cu o Orsini, nu alta decât sora ducelui de Bracciano!), numit de papa Pius al V-lea comandant al galerelor pontificale. Dar tocmai caracterul violent şi combativ al lui Troilo îl determinase pe Bracciano să-i încredinţeze acestuia paza soţiei sale. Uitase sau poate ignorase faptul că Troilo trecea drept unul dintre cei mai seducători bărbaţi de la Curtea papală? Finalul este cunoscut. Aflând de avansurile pe care tânărul paj al ducelui Francesco, Lelio Torelli, i le făcea Isabellei, Troilo l-a ucis pe acesta într-un acces de gelozie. Nu a fost greu de bănuit motivul omorului: iubirea vinovată dintre Troilo şi Isabella. Pedepsirea celor doi adulterini era o chestiune de zile.
Femeia va fi sugrumată în dormitorul ei din vila de la Ceretto Guidi, unde venise la chemarea soţului, însoţită de prietena sa, Lucrezia Frescobaldi. Iar cauza oficială a morţii sale subite va fi… un atac de apoplexie survenit în timp ce se spăla pe cap.
În romanul său Isabella Orsini, scriitorul Francesco Domenico Guerrazzi, unul dintre reprezentanţii Risorgimento-ului, îl pune pe ducele de Bracciano să-l provoace la duel pe Troilo, oferindu-i chiar una dintre cele două spade ale sale. În faţa refuzului lui Troilo şi a fugii acestuia, Paolo Giordano răspunde: „Pentru că n-ai vrut să mori ca un cavaler, nu va trece mult şi vei muri ca un câine.” A avut dreptate. Despre Troilo ştim că s-a refugiat în Franţa, la Curtea Caterinei de Medici, şi a tânărului fiu al acesteia, Carol al IX-lea. Acolo însă va fi ajuns acolo de bravii Marelui Duce Francesco I, şi înjunghiat după toate regulile.
Moartea Isabellei l-a eliberat de fapt pe ducele de Bracciano de o soţie incomodă, în condiţiile în care Paolo Giordano Orsini înregistrase la activul său o nouă cucerire. Era vorba despre o femeie deosebit de frumoasă, cu veleităţi poetice, pe care au evocat-o Stendhal într-una din nuvelele sale italiene şi Ludwig Tieck într-un frumos roman: Vittoria Accoramboni (sau Accorombona). Dincolo de idealizarea lui Tieck, istoricul Emma Micheletti o caracterizează drept o aventurieră obscură. La fel de inteligentă şi cultivată precum fiica lui Cosimo, Vittoria (măritată cu un nepot papal pe nume Francesco Peretti) ştia că nu se poate măsura cu o principesă ca Isabella. S-a priceput însă foarte bine să-l subjuge pe ducele de Bracciano şi să-l convingă să-şi suprime soţia (aşa cum ne asigură G.F. Young, în cartea sa consacrată familiei Medici), angajându-se, la rândul ei (în complicitate cu Orsini), să-şi elimine soţul, destinat ei tot în urma unei căsătorii de convenienţă.
Sfârşitul secolului al XVI-lea, cu dramele care au lovit familia Orsini, se constituie ca un crepuscul al uneia dintre cele mai vechi case romane, a cărei notorietate, evocată pentru prima oară de Dante Alighieri, în amplul său poem Divina Commedia, a fost sporită o dată mai mult de aura de legendă şi mister care înconjoară parcul din Bomarzo, ecou poate al unei nefericite tradiţii atavice care a urmărit acest puternic clan pe tot parcursul frământatului Cinquecento.