Autor: Cristina Păiușan-Nuică.
Dacă începutul secolului al XIX-lea a avut o întruchipare a frumuseţii şi bunului gust, fără îndoială că aceasta a fost Juliette Récamier. Născută în 1777, într-o familie burgheză din Lyon, Juliette a crescut într-o lume a eleganţei şi rafinamentului. În 1787 familia Bernard s-a mutat la Paris, Jean Bernard fiind notar regal, iar în 1793, frumoasa Juliette a fost căsătorită cu un bun prieten de familie, cu trei decenii mai în vârstă, Jacques – Rose Récamier. Relaţia părintească dintre cei doi, un mister pentru o femeie atât de frumoasă, a fost dezlegată decenii mai târziu, când au apărut argumente ce arătau că frumoasa Julie era fiica naturală a bancherului, iar căsătoria a fost aranjată în plină epocă a Terorii, pentru ca aceasta să-i poată moşteni averea, dacă bancherul ar fi fost ghilotinat.
Dar, în locul ghilotinei, Récamier a fost numit la conducerea Băncii Franţei.
Astfel, Juliette a ajuns rapid bijuteria rafinată şi totodată atracţia lumii mondene a Parisului. O fire retrasă, discretă şi ingenuă, Juliette a fost muza artelor timp de decenii pentru artiştii parizieni, o prietenă, admiratoare a scriitorilor, filosofilor, pictorilor şi sculptorilor francezi.
A fost admirată de artizanii revoluţiei franceze de la Marat, până la Robespierre.
Ar fi putut fi amanta secolului, dar discreţia relaţiilor sale nu a depăşit niciodată notorietatea frumuseţii sale.
Salonul parizian al domnei Récamier a adunat elita artistică. Bogată şi frumoasă, Juliette a fost adorată, iubită cu pasiune, urâtă, alungată de Napoleon de la Paris, dar a rămas în istorie ca un meccena al artelor, o femeie ce şi-a ajutat tinerii admiratori plini de talent să devină mari artişti.
„Madame Récamier” a rămas peste secole un reper al bunului gust, al frumuseţii pure, învăluite într-o aură, care nu a dorit să se încadreze într-o modă sau într-o epocă în care domnea opulenţa, desfrânarea şi rivalităţile acerbe.
Nici o femeie a epocii sale nu a fost atât de curtată ca „madame Récamier” de bărbaţi puternici şi celebri de la Jean Baptiste Bernadotte, la Julien Bonaparte, la prinţul Augustus al Prusiei.
Idila cu prinţul prusac i-a provocat o mare tristeţe, se pare că a fost dragoste adevărată, dar căsătoria acestora nu a putut fi aranjată. În epocă motivul, total neîntemeiat, fiind refuzul „bătrânului soţ” de a divorţa. Idila putea avea un sfârşit tragic, Juliette având o tentativă de sinucidere în momentul rupturii de prinţul Augustus.
![](https://i0.wp.com/www.istoriesicivilizatie.ro/wp-content/uploads/2020/04/Madame-Recamier-de-Francois-gerard.jpg?resize=671%2C1024)
Juliette pe recamier cu miniştri
Napoleon, dar mai ales Iosefina au fost profund lezaţi de notorietatea şi influenţa de care se bucura madame Récamier. Admirată de Napoleon, aceasta a evitat apariţiile la curte, orice posibila aventură cu marele împărat, a refuzat moda curţii imperiale şi chiar ideea de imperiu.
Faima sa europeană, dar şi refuzul de a se alătura curţii lui Napoleon în 1805, i-a adus mânia, chiar ura lui Napoleon. Astfel că atunci când Banca Récamier a avut probleme financiare, putând fi salvată de către împărat, acesta a refuzat să-l ajute pe soţul şi averea „împărătesei artelor”, îndepărtând-o din Paris şi lăsând banca să falimenteze.
Napoleon era mai mult decât gelos pe faima europeană a frumoasei meccena, pe nesupunerea sa faţă de Curtea imperială şi pe refuzul acesteia de a face parte din anturajul său, dar şi pe influenţa pe care aceasta o avea în viaţa politică. Atunci când a aflat că mai mulţi dintre miniştrii săi sunt obişnuiţi ai salonului Juliettei, le-a comunicat acestora că speră ca întâlnirile Consiliului de Miniştri să nu se mute în salonul doamnei Récamier, pentru că el nu este primit acolo. Juliette a fost un personaj cheie dar şi un opozant tăcut şi admirabil al Imperiului până la destrămarea acestuia, a plătit nesupunerea trăind în exil alungată de poliţia imperială, ajungând aproape falită.
O mare dragoste, o mare prietenie?
Dar marea dragoste şi prietenie a vieţii frumoasei din Lyon a fost scriitorul şi politicianul Chateaubriand. Acesta povesteşte prima întâlnire cu Juliette în Memorii dincolo de mormânt, întâlnire petrecutăîn salonul doamnei de Staël: „Mă întrebam dacă văd un portret al candorii sau al voluptăţii. Nu s-a plăsmuit niciodată aşa ceva”. De la prima întâlnire până la momentul marii pasiuni a trecut un deceniu, timp în care Julie a colindat Europa, a locuit la Roma, apoi la Lyon, a cucerit capitale europene şi a adunat în jurul său artiştii epocii.
![](https://i0.wp.com/www.istoriesicivilizatie.ro/wp-content/uploads/2020/04/chateaubriand.jpg?resize=807%2C1024)
Din 1817 şi până la moartea sa (1848), Chateaubriand a fost prietenul, adoratorul frumoasei Juliette, se spune că şi iubitul ei. Farmecul acestei iubiri – prietenii nu s-a degradat cu vremea, în salonul acesteia scriitorul şi-a citit timp de decenii operele, aici a domnit peste artiştii timpului la braţ cu „împărăteasa artelor”, aici a primit aprecierea contemporanilor săi sau a suportat criticile, aici a murit în braţele Juliettei în 1848.
Salonul doamnei Récamier a fost un Pantheon de budoar. Aici se întâlneau: Lamartine, Balzac, Ampere, Constant, Gérard, Guérin, Talma, Ballanche şi Chateaubriand, iar adorata Julie a fost regină a unei curţi de curtezani de geniu. Dar a ştiut ca nimeni alta că singurul imperiul din lume care rezistă este acela al prieteniei sincere şi că dragostea ca şi frumuseţea sunt apanajul tinereţii trecătoare.
A fost privită ca fiind o muză a artei, dar şi ca o jucărie a istoriei. I s-au atribuit numiri sau căderi de miniştri, idei geniale sau mari deziluzii.
Atunci când era cu insistenţă întrebat despre „madame”, Sainte Beuve spunea: Avea o minte ce nu strălucea prin ea însăşi, dar care-i făcea pe alţii să strălucească. Avea un talent special de a asculta şi de a se face iubită de toţi cei care-i erau în jur.
A fost timp de trei decenii alături de Chateaubriand, care i-a murit în braţe în 1848.
Un alt mare prieten care a iubit-o platonic şi constant până la moarte a fost filosoful Pierre Simon Ballance, alături de care este înmormântată în cavoul familiei Récamier.
Şi-a scris memoriile, dar înainte de a muri a cerut distrugerea acestora, astfel că doar o parte a corespondenţei sale i-a supravieţuit, publicată în 1859 de una dintre nepoate1.
Imaginea unei zeiţe
Mitul doamnei Récamier a rezistat timpului şi pentru că aceasta a fost pictată şi sculptată de cei mai importanţi artişti ai timpului său. Imaginea sa a fost pictată de către Jacques-Louis David la 1800, într-o pictura ajunsă celebră, apoi de către François Gérard. Scupturile lui Antonio Canova o înfăţişează ca fiind una dintre graţii, înveşmântată în voaluri diafane. Madame Récamier şi-a comandat aceste portrete lăsând peste secole imaginea ideală a unei frumuseţi clasice, pure şi inteligente.
Portretele frumoasei Julie spun astăzi istoria acestei femei pline de mister care a supravieţuit tuturor vicisitudinilor: Revoluţiei Franceze, Directoratului, Marii Terori, a Imperiului şi care la vârsta de 71 de ani a fost răpusă de holera ce bântuia Parisul în 1849.