Se pare că femeile din Mesopotamia au fost primele care și-au „rujat”  (sau mai degrabă decorat) buzele, folosind pulberea obținută prin zdrobirea pietrelor semiprețioase. În Egiptul antic se folosea pentru colorarea buzelor o mixtură care conținea substanțe foarte toxice, care puteau provoca boli grave. Cleopatra folosea o pastă obținută din gândaci striviți (din care se extrăgea un pigmet roșu – carminul), iar pentru efectele strălucitoare se utiliza o substanță ce se găsea în solzii de pește. De altfel, carminul a stat la baza obținerii rujului pentru o perioadă foarte lungă de timp.

În Europa medievală, rujul a fost interzis de către biserică fiind considerat lucru „necurat”, într-o perioadă în care produsele cosmetice erau „rezervate” pentru prostituate. Rujul a cunoscut o perioadă de relativă popularitate în secolul al XVI-lea în Anglia, în timpul domniei reginei Elisabeta I, când buzele erau date cu culoare roşie, pentru a contrasta cu fața albă, bine pudrată. Rujul era facut dintr-un amestec de ceară de albine şi colorant obținut din plante. Însă doar femeile din clasa superioară şi actorii puteau purta machiaj. În secolul XVII chiar a fost propusă o lege în Parlamentul britanic, conform căreia o căsătorie ar trebui să fie anulată în cazul în care femeia ar fi purtat cosmetice înainte de ziua nunții. Această situație s-a perpetuat și în secolul al XIX-lea, nu numai în Anglia, ci și în restul Europei, machiajul fiind văzut ca un semn al desfrâului.
Trebuie spus că în toată această perioadă, rujul se prepara și se aplica acasă. La sfârşitul secolului al XIX-lea, Guerlain, o companie franceză de cosmetice, începea fabricarea și vânzarea rujului. La creșterea popularității acestui produs au contribuit personalitățile, mai ales din lumea artistică, ce apăreau rujate în public. Exemplul cel mai elocvent este cel al marii actrițe Sarah Bernhardt.

La începutul anilor 1900, a fost descoperită o formă sintetică de carmin, care a fost infuzat într-o bază de ulei și ceară, creând un unguent buze colorat, care arăta mai natural decât colorantul obținut din carmin. Rujul se vindea însă în tuburi și trebuia aplicat cu pensula, ceea ce făcea destul de dificilă folosirea lui în public.  Abia în anii `20 ai secolului trecut au apărut tuburile rotative, care permiteau rujului să intre și să iasă, spre a fi folosit cu ușurință. Industria filmului a stimulat cererea pentru ruj, femeile dorind să arate precum vedetele ecranului.
Marea Depresiune a crescut, paradoxal, popularitatea rujului. Când majoritatea oamenilor nu își puteau permite cosmetice scumpe, rujul, care era ieftin, a fost o modalitate bună de a satisface dorința de lux. Odată cu trecerea anilor, rujul, de acum nelipsit din poșeta doamnelor, a suferit „transformări” („mai lucios”, „mai strălucitor”, „mai rezistent”, ca să nu mai vorbim de gama foarte mare de culori în care a devenit disponibil), în condițiile în care rivalitatea dintre firmele de cosmetice a devenit tot mai mare și fiecare a dorit să ia “fața” concurenței.

M. Bozgan & C. Ilie