Autor: Tiberiu Tănase.

Existenţa Intelligence-lui¹se pierde în negura timpului şi, se poate afirma, că este la fel de vechi ca şi omenirea, existenţa sa mergând în paralel cu dezvoltarea armatelor şi cu nevoile acestora de a dispune de informaţii cât mai exacte din teritoriul inamicului. Cunoaşterea, deci informaţia, înseamnă putere, iar obţinerea informaţiei este o artă care a evoluat şi s-a dezvoltat continuu de-a lungul vremii. Nimic în această lume nu este mai bine înrădăcinat în practica naţiunilor, a epocilor şi a civilizaţiilor decât activitatea de intelligence.

De la Moise la Sun Tzu

Originile activităţilor de informaţii se pierd în negura istoriei, cele mai vechi relatări despre spionaj regăsindu-se în Vechiul Testament.

În Scriptură, Dumnezeu i-a spus lui Moise: „Să chemi 12 oameni din cele 12 triburi şi să-i trimiţi să recunoască Ţara Canaan pe care ţi-o daruiesc ţie”. Au fost primii spioni biblici, cei cărora Creatorul le-a dat misiunea să meargă pentru „a privi oamenii şi a afla de sunt mari, puternici sau slabi, de pământul e roditor ori sărac “.²

În China antică, tradiţiile intelligence-lui sunt atestate documentar de mai bine de 2 500 de ani, din timpul regatelor războinice.³ Primele menţiuni despre existenţa şi utilitatea serviciilor secrete sunt prezentate în „Arta războiului”, lucrare scrisă de Sun Tzu, care a trăit cu 15 secole în urmă. Acesta este autorul unui tratat privind arta războiului, în care demonstrează nivelul înalt al activităţii informative, descrie în detaliu rolul spionilor şi modul în care aceştia acţionează precum şi tehnicile de recrutare a acestora.

În capitolul Folosirea agenţilor secreţi celebrul strateg şi teoretician arată că spionii sunt „… oameni inteligenţi, dotaţi, prudenţi şi capabili să-şi croiască un drum către aceia care, în tabăra inamicului sunt intimi cu suveranul şi membrii nobilimii. Astfel, ei sunt în măsură să observe mişcările inamicului, şi să-i cunoască acţiunile şi planurile. Odată informaţi asupra situaţiei reale, se întorc să ne informeze…”.

Istorici şi specialişti în intelligence au demonstrat că serviciile secrete sunt vitale pentru  orice stat, dar atunci când aceste importante instituţii, indispensabile oricărei naţiuni, sunt înregimentate politic pot deveni instrumente de teroare, represiune, şantaj, pentru regimuri totalitare.

Apariţia serviciilor de informaţii româneşti

În România, primele structuri informative instituţionalizate, au fost cele cu caracter militar şi  au apărut odată cu organizarea armatei romane moderne, după Unirea Principatelor. Data de referinţă este 12/24 noiembrie 1859, când domnitorul Alexandru Ioan Cuza, prin Înaltul Ordin de Zi, nr. 83, a înfiinţat prima structură de stat major din istoria militară modernă a României: Corpul de Stat Major General al Armatei,⁴în componenţa căruia se afla şi Secţia a II-a, prima structură de informaţii a armatei române, condusă de sublocotenentul Gheorghe Slăniceanu, ajutat de sublocotenentul Ştefan Fălcoianu⁵.

• 

• 

A.I. Cuza a avut şi propriul său serviciu de informaţii condus de maiorul Cezar Librecht, directorul general al Poştelor şi Telegrafului.

Războiul de Independenţă a demonstrat că activităţile de culegere a datelor nu au corespuns aşteptărilor, astfel că, odată cu înfiinţarea Şcolii Superioare de Război, în 1889, s-a introdus şi un curs de specialitate, care la capitolul VI prezenta ­„Serviciul Informaţiilor”. Cu toate acestea, până la războiul balcanic din 1913, armata română nu a dispus de un serviciu de informaţii propriu-zis, aşa cum afirma şi Mihail Moruzov⁶ într-un raport întocmit după război⁷.

În perioada Primului Război Mondial, serviciile de informaţii româneşti au demonstrat mari carenţe, iar „patriotismul nu a exclus slăbiciunile sau vulnerabilităţile”, după cum observa Cristian Troncotă, unul dintre cei mai avizaţi istorici români ai istoriei Intelligence-lui .

O experienţă deosebită în domeniul informaţiilor a constituit-o aşa-­numitul „Serviciu de informaţii al Deltei”, condus de Mihail Moruzov, care, cu un efectiv puţin numeros, dar dispunând de agenţi experimentaţi şi bine acoperiţi a avut rezultate remarcabile .

Până la sfârşitul războiului, din 178 de spioni trimişi în liniile româneşti, 156 au fost prinşi, printre care şi colonelul Friederich von Mayer, şeful informaţiilor germane în Dobrogea iar „…inamicul nu a distrus nici un depozit de muniţii, aprovizionare sau case ... “, demonstrând valoarea lui Moruzov pe „frontul invizibil”.

Aproape incredibil, Moruzov a reuşit chiar să devină comandantul unor contingente ale Armatei Roşii, care ulterior au fost dizolvate. Tot el a negociat să aranjeze cumpărarea cu două milioane de lei a flotei ruse de pe Dunăre şi Marea Neagră, însă reizbucnirea luptelor a împiedicat definitivarea afacerii. O altă realizare a reprezentat-o „afacerea rublelor”, prin care ruşii încercau să introducă în România câteva milioane de ruble false. Moruzov nu doar că a zădărnicit acest plan, ci, prin manevre abile, a făcut ca milioanele  de ruble false să ajungă în Rusia Sovietică.

Moruzov: „geniu al răului” sau „eminenţă cenuşie”?

După război, Marele Stat Major a constatat că militarii au puţină libertate de mişcare şi s-a pus problema creării unui serviciu secret paralel, cu angajaţi civili. Consiliul Superior de Apărare al Ţării a aprobat constituirea noii structuri informative,  iar pe l mai 1925 în fruntea acestui serviciu denumit „Serviciul Secret de Informaţii” a fost numit Mihail Moruzov. Serviciul de Informaţii al Armatei şi-a urmat cursul său, iar Serviciul Secret a funcţionat doar nominal sub tutela Marelui Stat Major.

Acest nou serviciu a fost condus cu o mână de fier de Moruzov, însă, după 1930, şeful şi „fondatorul” său s-a amestecat în jocurile politice dubioase patronate de regele Carol al II-lea şi a intrat în conflict cu Ion Antonescu, furnizându-i suveranului documente aşa-zis compromiţătoare privind viaţa generalului Antonescu.

Istoricii intelligence-lui l-au considerat un as al spionajului românesc, dar, din păcate, acţiunile sale nu au putut împiedica dezastrul României din anul 1940, când ţara a suferit importante pierderi  din teritoriul naţional.

În ultimii doi ani de activitate, Moruzov a încercat o schimbare a orientării, prin contacte realizate cu amiralul Wilhelm Canaris, şeful spionajului militar german. În septembrie 1940, a fost arestat în timp ce se întorcea de la Veneţia şi încarcerat la Jilava. Nu a fost eliberat nici la insistenţele lui Canaris, care a sosit special la Bucureşti, şi a murit împuşcat de legionari, în noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940.

Autodidact şi cu o personalitate complexă, Moruzov a fost descris de contemporanii săi drept „o extraordinara energie şi voinţă, o capacitatea naturală şi putere de pătrundere uimitoare. Ambiţios până la orgoliu, domina despotic, neadmiţând replici sau corecturi, fapt ce constituia un mare defect”. Implicarea sa în politică, subordonarea față de Palatul Regal şi dosarele compromiţătoare pe care le-a strâns despre duşmanii lui Carol al II-lea, i-a făcut pe mulţi să-l eticheteze drept „geniu al răului” sau „eminenţă cenuşie”.

Moruzov ţinea mult la activitatea conspirativă. Cu greu a fost convins că şefii secţiilor trebuie să comunice între ei în problemele de serviciu. Nu puteai afla de la el nimic, mai ales în privinţa oamenilor de care se servea. Nici anchetatorii săi din 1940 nu au putut afla mai mult, Moruzov luând cu el în mormânt multe din secretele sale. Înaintea arestării, el a distrus mai multe dosare, iar adjunctul său, Niki Ştefănescu, conform ordinului primit, a distrus întreaga arhivă personală a acestuia, aflată într-un sediu camuflat.

Abilitatea lui Moruzov a fost atât de mare, încât dispunea de propria sa agentură de informatori, prin care controla informativ o parte importantă a  societăţii  şi verifica chiar şi informaţiile  furnizate de  propriul său serviciu. Moruzov a rămas o persoană extrem de controversată, mai ales în privinţa loialităţii sale. Încă din 1918, s-a vorbit despre relaţiile sale neortodoxe cu consulatul rus de la Galaţi, dar şi despre cele cu serviciile franceze. Jocul său dublu a devenit triplu, mai ales după ce Abwehr-ul german a capturat arhiva serviciului secret francez. Enigma nu va fi elucidată decât odată cu cercetarea arhivelor străine.

Serviciul Secret a lucrat după cele mai profesioniste metode ale culegerii de informaţii. folosind mai multe tipuri de informatori. Membrii unor misiuni oficiale sau diplomatice erau şi ei „ajutaţi” să aibă o comportare „imorală”, pentru ca apoi, pe baza materialului compromiţător, sa fie „convinşi” să colaboreze cu Serviciul.

De asemenea, şi nivelul tehnic al Serviciului Secret era înalt, lucru ce rezultă şi din descrierea biroului lui Moruzov facută de Gheorghe Cristescu: „Cabinetul era prevăzut cu aparate de înregistrare fonică pe discuri şi fir electromagnetic; detectoare speciale; oglinzi transparente, prin care poţi observa o persoană, fără ca dânsa să te vadă; periscoape pentru o observaţie indirectă; celule fotoelectrice, detectoare şi altele. Unele se manipulau direct de la birou său, altele de către un operator aflat intr-o cameră alăturată … Un automobil Mercedez-Benz, foarte puternic, şi o instalaţie de imprimat pe discuri convorbirile dintre ocupanţi”. Maşina mai dispunea de un post radio de emisie-recepţie care îi permitea să ţină permanent legătura cu sediul. În 1936 fuseseră înfiinţate şcoli pentru pregătirea specialiştilor serviciului în radiotelegrafie, filaj, foto, cinema, dactiloscopie etc.

„Epoca” Eugen Cristescu

În perioada premergătoare şi în cea imediat următoare izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, teritoriul românesc a devenit zonă de maximă importanţă pentru interesele germane, franceze, engleze şi sovietice. Întrucât obiectivul strategic al românilor era refacerea tuturor graniţelor ţării, s-a declanşat o laborioasă activitate de creare şi reformare a acelor instituţii care puteau fi de folos în acest scop.

România a încercat să păstreze fiinţa naţională, tradiţiile statale şi etno-culturale şi să recupereze ceea ce se mai putea din ce-i fusese luat prin forţă şi dictat în vara anului 1940.

În aceste circumstanţe păstrarea stării de neutralitate faţă de părţile  angajate în războiul care fusese declanşat în septembrie 1939 (prin agresiunea Germaniei naţional-socialiste şi a Rusiei sovietice asupra Poloniei) devenise imposibilă, iar alianţa de conjunctură cu cel mai puternic se impunea drept unica soluţie. Generalul Ion Antonescu,  conducător al statului⁸, avea nevoie de un instrument puternic şi eficient care să-l ţină la curent cu evoluţia şi perspectivele raporturilor diplomatice şi ale operaţiilor militare. Acest instrument nu putea fi decât Serviciul de Informaţii al Armatei care, la acea dată, era destul de slăbit, în urma evenimentelor din 3-6 septembrie 1940, ce duseseră la prăbuşirea regimului autoritar al regelui Carol al II-lea şi la preluarea puterii de către generalul Ion Antonescu. Ca urmare, serviciul trebuia supus unui amplu proces de reformă structurală care să-i sporească eficienţa la nivelul de exigenţă cerut de înaltul comandament. La 9 octombrie 1939, fusese publicat în Monitorul Oficial Decretul-lege pentru organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale, în care, pentru prima dată, apărea titulatura de Serviciu Special de Informaţii (SSI), care însă nu a fost folosită în timpul lui Moruzov, impunându-se abia după noiembrie 1940. Cel numit de Antonescu pe data de 15 noiembrie 1940 în fruntea Serviciului Special de Informaţii, noua structură de intelligence trecută în subordinea Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, a fost Eugen Cristescu.

Noul director absolvise seminarul teologic din Iaşi şi era jurist de profesie. A fost avansat treptat până la funcţia de director în Direcţia Generală a Poliției, remarcându-se prin modul în care a combătut mişcarea legionară. Eugen Cristescu a reuşit performanţa de a nu implica instituţia în politică. A introdus o ordine financiară strictă şi a protejat cadrele prin reguli aspre, fiind „complet interzis ca un salariat sa se intereseze de situaţia celuilalt”.

Din cauză că ţara se afla în război, SSI-ul, reorganizat de Cristescu, s-a orientat în principal asupra Rusiei Sovietice, dar şi împotriva partidului comunist şi mişcării legionare. SSI-ul s-a confruntat şi cu cele 11 organizaţii de spionaj germane care activau în România, dar şi cu cele maghiare şi bulgare. SSI-ul şi-a făcut datoria şi în Basarabia, reuşind să culeagă informaţii de peste Prut, dar şi să transmită conducerii statului avertismente asupra imensului potenţial militar şi economic al URSS.

Un exemplu a ceea ce însemna datoria faţă de ţară pentru SSI a reprezentat-o şi aflarea datei raidului american asupra Ploieştiului – 1 august 1943 -, cu o săptămână înainte ca acesta să se producă.

Între anii 1943-1944, SSI a făcut un adevărat dans pe muchie de cuţit, protejându-i şi pe liderii comunişti: Petru Groza, Ioan Gh. Maurer, Mihai Beniuc(acesta chiar a fost angajat în SSI pentru a nu fi trimis pe front).

După 23 august 1944, Eugen Cristescu a distrus mai multe dosare, apoi s-a refugiat cu o mare parte din arhiva sa în comuna Bughea, din judeţul Muscel, unde a şi fost arestat, pe 24 septembrie 1944. Transferat în Rusia Sovietică, a fost îndelung anchetat, iar in 1946 – condamnat la moarte. Prin decret regal şi la intervenţia lui Lucreţiu Pătrăşcanu, pedeapsa i-a fost comutată în muncă silnică pe viață. Oficial, a decedat pe 12 iunie 1950, în Penitenciarul Văcăreşti.

În timpul comunismului

Sub ocupaţia sovietică, după câteva încercări de a-şi face datoria, SSI-ul a fost practic desfiinţat. Odată cu sovietizarea ţării, dispărea cel mai important serviciu de informaţii al României.

La data de 30 august 1948, prin decretul nr. 221, a fost înfiinţată ,,Direcţia Generală a Securităţii Poporului” (D.G.S.P.), direcţie din cadrul Ministerului Afacerilor Interne.⁹

La 30 martie 1951, D.G.S.P. a devenit „Direcţia Generală a Securităţii Statului” (D.G.S.S.), care cuprindea şi o „Direcţie de Informaţii Externe”, iar  la 20 septembrie 1952, D.G.S.S. se desprinde din Ministerul de Interne şi se transformă în ,,Ministerul Securităţii Statului”. Această reorganizare a fost anulată în septembrie 1953 când noua structură (minister) revine în cadrul Ministerului de Interne.

În perioada 1960 – 1965, personalul Securităţii este epurat, fiind îndepărtaţi mulţi din ofiţerii impuşi de la Moscova, iar la 22 iulie 1967 a fost înfiinţat „Departamentul Securităţii Statului” (DSS), coordonat de un „Consiliu al Securităţii Statului” (C.S.S.).

Începând cu 4 aprilie 1968, „Consiliul Securităţii Statului” se desprinde din Ministerul de Interne, funcţionând ca un organ central. Prin Decretul nr. 130 din data de 9 aprilie 1972, „Consiliul Securităţii Statului” a reintrat în cadrul ministerului şi a fost reorganizat în şase direcţii principale: informaţii interne, contrainformaţii economice, contraspionaj, contrainformaţii militare, securitate şi gardă şi cercetări penale.

După Revoluţie…

După Revoluţia română din 1989, la data de 30 decembrie 1989, printr-o hotărâre a Frontului Salvării Naţionale,organele de securitate au fost dizolvate.

Desfiinţarea Departamentului Securităţii Statului a exprimat noile realităţi socio-politice existente în România în contextul destructurării vechiului regim în urma evenimentelor revoluţionare din decembrie 1989. Aceasta s-a produs în două etape succesive: în prima etapă, prin trecerea în componenţa Ministerului Apărării Naţionale¹⁰, iar în a doua etapă, prin desfiinţarea propriu-zisă în baza unui decret al Consiliului Frontului Salvării Naţionale.¹¹

La 26 martie 1990, prin Decretul nr. 181, a fost înfiinţat Serviciul Român de Informaţii (S.R.I.)¹² ca autoritate administrativă autonomă a statului român cu competenţă materială în interiorul ţării privind obţinerea, verificarea şi valorificarea informaţiilor referitoare la ameninţările interne şi externe la adresa siguranţei naţionale¹³, iar la 29 iulie 1991 a fost emisă Legea nr. 51 care stabilea noile ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României şi stabilitatea organele de stat care au atribuţii în acest domeniu: Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază, precum şi structuri din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului de Interne şi Ministerului Justiţiei.

Ion Iliescu, preşedintele Consiliului Frontului Salvării Naţionale şi viitor preşedinte al ţării, referindu-se într-o declaraţie publică la noul serviciu, îl caracteriza astfel: „o instituţie modernă, care a fost structurată după analiza modelelor unor astfel de servicii din ţările cu tradiţie democratică: Statele Unite ale Americii, Canada şi principalele ţări europene”.

Putem, aşadar, afirma că evoluţia serviciilor române de informaţii de-a lungul timpului este în strânsă concordanţă cu evoluţia societăţii, precum şi a ameninţărilor ce derivă din permanenta transformare a acesteia.

În acest sens, S.R.I. trece printr-un proces de transformare instituţională, care a pornit de la necesitatea adaptării Serviciului la dinamica riscurilor de securitate şi la statutul României de stat membru NATO şi UE. Transformarea presupune o dezvoltare extinsă şi coerentă ce se va derula în continuare, conform principiilor şi reperelor incluse în Viziunea Strategică 2007-2010 ¹⁴.

Modul in care se va dezvolta şi va evolua activitatea de informaţii în viitor nu poate fi în totalitate anticipată, dar să nu uităm că trecutul este proiecţia prezentului, iar prezentul este premiza viitorului, de aceea şi istoria intelligence-lui este utilă viitorului intelligence-lui românesc.

NOTE.

1. Înţelegerea  Intelligence-ului porneşte de la definirea termenului (despre definirea termenului, vezi pe larg, Michael Warner, Understandingour Craft, Wanted: A definition of Intelligence pe www.cia.gov/library/centr-for-thestudyof intelligence/Kent-CSI/docs/v46i302p.hm.) şi înţelegerea  conceptului „intelligence”, unul din conceptele complexe având în vedere faptul că poate fi utilizat din cel puţin trei perspective şi anume: proces, organizaţie şi produs (vezi Tănase Tiberiu, Intelligence –ul modern – de la termen şi concept la activitatea de informaţii pentru siguranţa naţională, în Revista Intelligence, nr. 16, iulie – septembrie 2009, p. 26); 2.Vechiul Testament, Numerii 13, Biblia sau Sfânta Scriptură, Societatea biblică internaţională din România, Bucureşti, 1992; 3.Sun Tzu, Arta războiului, Editura „Antet Press”, Bucureşti, f.n. p.91-96; 4.Vezi pe larg Petre Otu, Statul major General, reforme, proiecte de modernizare, evaluări strategice, în revista Document nr, 4 /2009,  pp. 69-78; 5.Cristian Troncotă, Istoria Serviciilor secrete româneşti de la  Cuza la Ceauşescu, Bucureşti 1999,  p.27; 6.Mihail Moruzov s-a născut la 8 noiembrie 1887, în comuna Zebil din judeţul Tulcea. Familia sa se trăgea din cazacii zaporojeni, refugiaţi în România, iar tatăl său, Simion Moruzov, a fost preot timp de 40 de ani la biserica rusă din Tulcea. A absolvit doar trei clase de liceu, însă cert este, după cum au mărturisit atât corifeii, dar şi detractorii săi, că Moruzov era născut pentru munca de informaţii. Vorbea la perfecţie ucraineana, bulgara, turca şi tătara. A început în 1909, ca agent special în Direcţia Generală a Politiei şi a trecut prin toate treptele ierarhice, ajungând in 1917 în fruntea „Serviciului de Informaţii al Deltei”; vezi pe larg Cristian Troncotă, Mihail Moruzov şi frontul secret, Bucureşti, 2004; 7.Cristian Troncotă , op.cit. p 32; 8.Vezi comentariul în Cristian Troncotă, Omul de taină al mareşalului,Bucureşti, 2005, p. 169; 9.Aceasta era formată din 10 direcţii centrale şi 12 direcţii regionale, iar până în anul 1958, organizarea noii instituţii a fost realizată cu ajutorul unor consilieri sovietici; 10.Decretul privind trecerea în componenţa Ministerului Apărării Naţionale a Departamentului Securităţii Statului şi a altor organe din subordinea Ministerului de Interne; 11.Decretul Consiliului Frontului Salvării Naţionale privind desfiinţarea Departamentului Securităţii Statului din 30 decembrie 1989; 12. Înfiinţat la 26 martie 1990; a fost condus de la înfiinţare sa de Virgil Măgureanu şi apoi, de la 2 iunie 1997, de Costin Georgescu, învestit de Parlament pe 27 mai 1997; 13. La8 aprilie 1990, Parlamentul provizoriu român ratifică Decretul prezidenţial 181 din 26 martie 1990 şi înfiinţează astfel un nou serviciu de securitate „fundamental diferit de ceea ce a fost Securitatea ( … ). Fără a exercita rolul de instituţie opresivă ( … ) şi care nu are dreptul de a reţine persoane” (vezi Conferinţa de presă a preşedintelui Ion Iliescu, 8 aprilie 1990); 14. Viziunea Strategică 2007-2010 – pe site-ul Serviciului Român de Informaţii (www.sri.ro).