Autor: Ramona Caramelea.

La mijlocul secolului al XIX-lea, opţiunile educaţionale de care beneficia o fată nu erau prea numeroase. Mediul social din care provenea aceasta, precum şi reticenţa pe care o bună parte a societăţii o resimţea faţă de şcoală jucau fără îndoială un rol decisiv, influenţând accesul acesteia la educaţie. Cele mai multe tinere nu frecventau vreo şcoală, familia fiind cea care asigura funcţia educaţională, atât cât putea. Puţine urmau şcoala primară, şi un procent extrem de redus din acestea îşi continuau studiile în şcoli secundare, echivalente ale gimnaziilor contemporane. Durata studiilor era de cinci ani, iar la finalizare absolventele primeau un certificat care le permitea să predea în şcolile primare de fete¹. La 1864, anul înfiinţării şcolilor secundare de fete, aici se încheia traseul educaţional al unei fete dornice de învăţătură. Nici o referire la liceu sau facultate. Tăcerea este perfect explicabilă dacă ne gândim că, la mijlocul secolului al XIX-lea, numărul oamenilor şcoliţi era extrem de redus, iar rolul social pe care îl deţinea femeia în societate nu necesita studii îndelungate.

Un model educaţional pentru viitoarele soţii şi mame

Familia şi căminul reprezentau la mijlocul secolului al XIX-lea domeniile de manifestare ale femeii. Stăpâna a casei, femeia trebuia „să ţină casa”, să îngrijească gospodăria, să supravegheze servitorii. Erau sarcini numeroase şi dificile care, în lipsa progresului tehnologic, îi ocupau toată ziua. Apoi, sarcinile gospodăreşti trebuiau rezolvate în timpul zilei, căci iluminatul locuinţei pe timp de noapte era dificil şi costisitor. Sfera de activitate a femeii nu se restrângea la bucătărie. În calitate de mamă, ea îngrijea copiii, îi hrănea şi îi spăla, veghea la sănătatea lor, îi educa şi îi învăţa regulil sociale. Ipostaza de soţie presupunea ca ea să fie un înţelept şi bun sfătuitor al soţului. Femeia conducea gospodăria, dar pentru a o face într-o manieră corespunzătoare, trebuia să cunoască valoarea lucrurilor pe care le administra, şi mai mult de atât, trebuia să gestioneze eficient resursele economice ale soţului, căci în epocă exista mentalitatea potrivit căreia o soţie şi o gospodină desăvârşită reuşea să economisească banii soţului. 

În unele cazuri, familia, dar mai ales mama, jucau un rol însemnat în transmiterea acestor cunoştinţe. Cum nu toate mamele cunoşteau secretele unei gospodării eficiente, şcoala secundară era cea care pregătea tinerele pentru viitoarele roluri sociale. Pe durata celor câţiva ani de studii, elevele îşi desăvârşeau educaţia intelectuală şi în acelaşi timp dobândeau valori sociale şi morale necesare unei bune soţii, mame şi cetăţene. Deprindeau norme igienice şi cunoştinţe trebuincioase unei vieţi sănătoase, căpătau obiceiuri bune, învăţau să muncească şi să preţuiască ordinea, curăţenia, moderaţia – valori sociale intens promovate de stat ce trebuiau asimilate de fiecare cetăţean. Intenţiile educative ale autorităţilor, reflectate în programele şcolare, scoate la iveală relaţia strânsă dintre modelul uman schiţat mai sus şi disciplinele de studiu.

Disciplinele de studiu

Programa pentru şcolile secundare de fete, adoptată în 1864, stabilea ca discipline de studiu pentru clasele I-IV²: religia, limba română, istoria şi geografia, ştiinţele naturale, matematica, limba franceză, desen, muzică, lucru de mână.

Religia forma comportamentul moral şi se preda în toate cele patru clase: în clasa I – „istoria sacră a vechiului Testament”, în clasa a II-a istoria noului Testament şi istoria bisericii creştine până la Constantin cel Mare, în clasele a III-a şi a IV-a cele patru Evanghelii şi Epistolele.

La limba română se urmărea ca eleva să înveţe să se exprime şi să comunice corect. În consecinţă, gramatica predomina în primele trei clase, iar în clasa a IV-a se predau regulile stilului şi compuneri.

Istoria şi geografia alcătuiau o singură disciplină. Istoria, tratată cronologic, predomina în primii trei ani: clasa I – istoria antică până la Christos, clasa a II-a – istoria Imperiului Roman cu o atenţie deosebită la Dacia şi istoria Bizanţului, iar în clasa a III-a, istoria de la căderea Constantinopolului până în „zilele noastre”, cu accent pe spaţiul dunărean. Noţiunile istorice erau completate cu cunoştinţe despre geografia spaţiilor şi populaţiilor studiate. În clasa a IV-a istoria era înlocuită cu „geografia şi statistica Europei, Asiei, Africei, Americei şi a insulelor unită cu istoria statelor din acest spaţiu pe scurt”³.

Ştiinţele naturale, denumire sub care regăsim geografia, geologia, zoologia, botanica, fizica şi chimia. Disciplina transmitea elevelor cunoştinţe folositoare vieţii de zi cu zi şi le oferea o perspectivă ştiinţifică asupra unor fenomene naturale, considerate de o bună parte a societăţii ca supranaturale. În primul an de studiu elevele se familiarizau cu noţiuni de cosmografie şi cunoştinţe despre pământ, în clasa a II-a accentul se punea pe zoologie şi botanică, şi mai ales pe foloasele acestor materii pentru om. Mineralogia şi câteva elemente introductive de fizică se predau în clasa a III-a, pentru a „fi desvoltate mai pe larg” ⁴ în clasa următoare.

Şi matematica avea implicaţii deosebite asupra vieţii cotidiene; socotitul făcând parte dintre activităţile curente ale unei bune gospodine. Cele patru operaţii primare şi „fracţiuni” ordinare sunt obiect de studiu în clasa I, „desvoltate mai pe larg” în clasa următoare. „Aritmetica raţionată” în clasa a III-a, noţiuni de geometrie şi elemente de contabilitate în clasa a IV-a.

Bagajul cultural al tinerelor ar fi fost incomplet fără limbile străine. Limba franceză era principala limbă străină studiată în şcolile de fete, reflectând ataşamentul societăţii româneşti faţă de valorile culturale franceze. Regulile gramaticale dobândite în primii ani de studiu erau exersate ulterior, prin traduceri din „Morceaux choises, Fables de Lafontaine, Telemaque şi Theatre de Racines”. Alte limbi străine (germana şi italiana) se puteau studia în ultimul an de studiu (clasa a V-a), elevele „fiind mai puţin ocupate cu alte obiecte”⁵.

Desenul contribuia la educaţia estetică a tinerelor, dar avea şi valoare practică „se propune în toate clasele, cu specială atenţiune la desemnul de obiecte necesare fetelor pentru lucrul de mână”. Lucrul de mână avea în vedere „mai vârtos acele lucruri de mână cari sunt de absolută necesitate în familie”⁶.

Economie, gimnastică și latină

Alături de materiile enumerate mai sus, familiare cititorului, programa consemna o disciplină aproape anonimă astăzi, deprinderile economice. Disciplinaavea o importantă miză socială şi economică; promitea să asigure reuşita gestionării gospodăriei:„elevele se vor deprinde în toate acele ocupaţiuni economice cari sunt necesare unei mume de familie”⁷. Elevele care doreau să îmbrăţişeze profesia de învăţătoare îşi aprofundau cunoştinţele încă în an, studiind  îndeosebi pedagogia, disciplină ce conferă practicilor educative o bază ştiinţifică.

Noua programă din 1881 lărgeşte orizontul cultural al elevelor, introducând pe lângă materiile enumerate mai sus, discipline noi: igiena, filosofia şi economia politică. Igiena populariza o serie de cunoştinţe şi norme igienice străine multor locuitori. Filosofia şi economia politică figurau ca o singură disciplină, dar în realitate, elevele dobândeau noţiuni de logică, psihologie, etică, estetică, noţiuni juridice şi de cultură politică necesare oricărui cetăţean.

În 1898 economia politică a fost înlocuită cu mai vechea economie casnică, iar limba italiană cu gimnastica, ultimei fiindu-i atribuite numeroase virtuţi educative: fortifica trupul, purifica sufletul, disciplina şi ordona. O altă modificare, cu consecinţe fundamentale pentru traiectoria socială a femeii, a constat în introducerea limbii latine printre materiile de învăţământ. Măsura dădea posibilitate tinerelor să susţină examenul de bacalaureat care includea printre altele o probă la limba latină. Odată susţinut bacalaureatul, traseul educaţional al fetelor putea continua cu studiile universitare⁸.

„Datoriile şi ocupaţiunile unei stăpâne de casă”

Programa din 1881 acorda o o însemnătate deosebită lucrului de mână, indiferent că traseul absolventelor se îndrepta către carieră sau către viaţa de familie. În clasa I se exersau „împletituri diferite cu croşeta şi cârlige”. Progresul se obţinea rapid, căci în clasa a II-a, elevele executau „broderia albă şi brodatul iniţialelor”. Croitul şi cusutul rufăriei se realizau în clasa a III-a, iar „confecţionarea rochiilor, pălăriilor, bonetelor şi gătelilor de cap” în clasa următoare. Anul final introducea un subiect de studiu inedit: broderiile şi cusăturile naţionale „din lână sau din mătase, cu fluturi şi fir de aur, lucrate în diverse moduri cu mâna liberă sau în gherghef cu canava”, cămăşi, ii, mintene, fote, vâlnice, perne, velinţe etc.”⁹. Programa pentru şcolile secundare de fete, adoptată în 1899, nu operează vreo modificare în conţinutul învăţământului. Singurul element nou îl constituie maniera detaliată în care este redactată, ceea ce indică o anumită maturitate profesională a celor care au conceput-o. Se insistă în egală măsură asupra tuturor disciplinelor, de la limba română la economia domestică. Din programă aflăm că menirea acesteia din urmă era de a le ajuta pe fete să deprindă „datoriile şi ocupaţiunile unei stăpâne de casă”¹⁰, să gestioneze eficient timpul, să asigure ordinea locuinţei, să întreţină casa şi mobilierul, rufăria şi îmbrăcămintea şi să prepare corect conservele. Disciplina aborda o o varietate de subiecte: „Curăţirea şi întreţinerea mobilelor. Spălarea geamurilor, a oglinzilor, a cristalurilor. Spălarea pardoselei, vopsirea scândurilor. Curăţirea parchetelor. Buna întreţinere a unei bucătării: spălarea meselor, a vaselor (smălţuite, de tuci, de aramă, de tinichea), a tacâmurilor, a sticlăriei, a porţelanurilor. Întreţinerea argintăriei, întreţinerea filtrului. Pivniţa. Spălarea butoaielor şi a sticlelor. Îngrijirea vinului. Întreţinerea şi pregătirea lampelor. Desinfectarea locuinţei. Distrugerea insectelor. Diferite feluri de pânză ce se întebuinţează la rufărie, alegerea lor după circumstanţe. Aprovisionarea şi îngrijirea rufelor: cearşafuri, feţe de perne, prosoape, şervete, feţe de masă, cârpe de bucătărie, de vase etc. Spălarea, călcarea şi scrobitul rufelor. Unelte necesare. Spălarea rufelor cu leşie, a rufelor colorate, a flanelelor, darea înscrobeală albastră, uscarea şi strângerea rufelor. Scoaterea petelor pe rufe, pe stofe de lână, pe mătase etc. Păstrarea obiectelor de lână în timpul verei. Mijlocul de a curăţi gulerile şi manşetele de la hainele bărbătesci. Mijlocul de a face să dispară forma genunchiului de la pantaloni”¹¹.

Conservare – aprovizionare – gătit

Conservarea alimentelor şi aprovizionarea, activităţi importante, cu o semnificativă miză economică şi socială, beneficiau de o atenţie deosebită în cadrul cursului. Tinerele deprindeau cel mai bun mod de a conserva alimentele, cursul garantându-le reuşita activităţilor domestice viitoare. Programa economiei domestice trata în detaliu subiectul aprovizionării, analizând amănunţit materiile prime: lemne de încălzit, săpun, luminări, oţet, unt-de-lemn, ulei, muştar, zahăr, cafea, ceai; aprovizionarea și conservare „grăsimei, unturei, untului, ouelor, brânzei, legumelor proaspete, a pătlăgelelor roşii, a fructelor uscate, facerea bulionului”.

Gătitul era o altă temă importantă a cursului, cu implicaţii asupra bunăstării individuale, dar şi asupra relaţiilor de cuplu. „Fabricarea pâinei şi a cozonacilor. Facerea conservelor în oţet şi a celor în saramură, varza, borşul, etc. Prepararea dulceţurilor şi compoturilor (în genere). Prepararea pastelor (în genere). Prepararea siropurilor şi licorurilor (în genere). Prepararea şuncei, a slăninilor afumate, a pastramei, a cârnaţilor. Laptele şi preparatul laptelui. Prepararea peştelui şi a crustaceelor. Prepararea supelor şi a fripturilor (în genere). Prepararea legumelor (maniera francesă). Prepararea mâncărurilor cu carne. Prepararea mâncărurilor de post” se numără printre temele discutate în cadrul orelor de economie domestică.

Economia domestică nu era menită să acopere un gol în planul de învăţământ în lipsa altor opţiuni educaţionale, ci prezenta o deosebită relevanţă socială. Ştiinţă ce „se îndeletnicea în mod teoretic şi practic cu toate amănuntele vieţii casnice”¹², economia domestică asigura ordinea şi buna întreţinere a gospodăriei, sau altfel spus, bunăstarea familiei şi a societăţii căci „gospodăria nu e un scop, ci un mijloc de a trăi mai bine şi a face şi pe alţii să trăiască mai lesnicios, mai bogat, mai intens, mai înalt”¹³. Prin intermediul ei, elevele îşi însuşeau norme igienice pe care ulterior le aplicau în gospodărie, la spălatul hainelor, la curăţatul locuinţei, la gătitul şi la conservarea alimentelor. Rezultatul poate fi lesne intuit: o hrană adecvată, mai puţine toxiinfecţii alimentare şi mai puţini paraziţi, un corp mai curat şi mai sănătos. Alături de alte discipline, economia domestică propaga un model de viaţă bazat pe cumpătare şi moderaţie, incompatibil cu luxul şi cu folosirea nechibzuită a bunurilor.

Printre subiectele abordate de disciplina „Economie domestică” se găseau:

Curățirea și întreținerea mobilelor;

Spălarea butoaielor și sticlelor;

Scoaterea petelor de pe rufe;

Mijlocul de a face să dispară forma genunchiului de la pantaloni;

Prepararea şuncei, a slăninilor afumate, a pastramei, a cârnaţilor.

NOTE

1. Lege asupra instrucţiunii a Principateloru-Unite-Române, Bucuresci, Imprimeria Statului, 1865, p. 9.

2. Numeroatarea claselor din şcolile secundare nu se făcea în continuarea şcolii primare, ci pornea de la 1. Aşa se explică prezenţa claselor I-IV în şcolile secundare.

3. C. Lascăr, I. Bibiri, Colecţiunea legilor, regulamentelor, programelor, diferitelor decisiuni şi dispoziţiuni generale ale acestui departament de la 1864-1901, vol. I, Imprimeria Statului, Bucureşti, 1901, p. 910

4. Ibidem, p. 910.

5. Ibidem, p. 901.

6. Ibidem, p. 902.

7. Ibidem, p. 901.

8. În 1881, absolventele cu diplomă de bacalureat erau primite să se înscrie în facultăţile de drept, medicină şi litere. Cristina Gudin, Femeile şi Universitatea din Bucureşti în epoca modernă, în coord. Ion Bulei şi Alin Ciupală, „Ipostaze ale modernizării în Vechiul Regat”, vol. VI, Editura Universităţii Bucureşti, 2010, p. 68.

9. C. Lascăr, I. Bibiri, op.cit, vol. I, p. 1012.

10. Ibidem, p. 1337.

11. Ibidem, p. 1337.

12. El. M. D., Economia domestică în şcoalele noastre de fete, în „Revista generală a învăţământului”, anul II, nr. 7, 1 februarie 1907, p. 458.

13. Maria Beiu-Paladi, Redeşteptarea vieţii de familie prin şcoală, în „Revista generală a învăţământului”, anul VI, nr. 2, 1 februarie 1907, p. 110.