IDILELE CURŢII VECHI (IV)

Autor: Corneliu Şenchea.

Nu toate poveştile de dragoste consumate într-un Bucureşti de amurg medieval sunt triste. Şerban Cantacuzino şi-a pierdut fiica dar a avut marea consolare să vadă că Smaranda a fost iubită cu adevărat, şi nu de orişicine, ci chiar de vlăstarul familiei până nu de mult rivale. A mai avut marea consolare de a vedea, înainte de a închide ochii, o ură seculară stinsă şi de a lăsa astfel o ţară pacificată şi eliberată de conflictele între facţiunile boiereşti. Aceste conflicte vor mai cunoaşte câteva scântei sub domnia succesorului lui Şerban, Constantin Brâncoveanu, dar fără urmări prea grave. Spuneam că nu toate poveştile de dragoste trăite şi scrise între zidurile Curţii Vechi sunt triste. Cea de care ne vom ocupa la sfârşitul acestui capitol nu este atât de spectaculoasă precum celelalte două… deşi nu lipsită de obstacole şi suferinţe. Din aceste suferinţe s-a născut însă o pioasă râvnă, aceea de a lăsa Bucureştiului un nume şi o amintire de neuitat: numele domniţei Bălaşa, fiica lui Constantin Brâncoveanu.    

În mijlocul hicleniilor

Povestea ar putea începe cu clasicul „A fost odată…”. Da, a fost odată un tânăr grec pe nume Manolache Lambrino, al cărui tată numit Andronic Rangabé ocupa înalte funcţii în cadrul Patriarhiei ecumenice de la Constantinopol, fiind pe rând mare retor al bisericii, eclesiarh, mare hartofilax. După Emanoil Hagi-Mosco, numele de Lambrino, sub care este cunoscut fiul său, este o poreclă care arată că el s-a născut în zilele sau în preajma Sfintelor Zile de Paşti. Mama acestuia a fost Elena, fiica domnnului Moldovei Antonie Ruset (1675-1678). Prin urmare, tânărul Manolache a fost crescut încă de la cea mai fragedă vârstă la curţile domnilor români. Trăind în preajma domnitorului Constantin Brîncoveanu, va fi fost martor al luptelor pentru putere între domn şi Constantin Bălăceanu, ginerele lui Şerban Cantacuzino şi pretendent la coroana valahă susţinut de austriecii generalului Heissler, la conflictul domnului cu intriganţii boieri paharnicul Staico, căpitanul Preda Prooroceanul şi Dumitraşcu Corbeanu. Tânărul va fi cunoscut şi cealaltă faţă, autoritară, a domnului, atunci când marele armaş Cernica Ştirbei i-a adus legaţi pe boierii hicleni în faţa domnului, la Curtea domnească din Bucureşti, pentru a fi judecaţi. A cunoscut dragostea unui părinte şi severitatea unui domn care avea în curând să-i devină socru. Toată această atmosferă era îndulcită de prezenţa unei copile, fiica lui Brâncoveanu, Bălaşa. Crescând la curtea plină de intrigi şi capcane dar şi de rafinament brâncovenesc, nu e de mirare că ambii copii s-au îndrăgit de timpuriu şi fără îndoială că unirea celor doi prin Sfânta Taină a căsătoriei la 30 octombrie 1708 a fost precedată de o frumoasă prietenie, urmată de o scurtă dar furtunoasă iubire adolescentină. Iubirea lor va fi fost un scut şi un refugiu în faţa vitregiilor timpului în care au trăit. O spunem chiar dacă Anton-Maria Del Chiaro, secretarul lui Brâncoveanu, ne asigură că „în Valahia, nu numai că nu e obiceiul ca un tânăr să fie în dragoste cu o fată, pentru a o lua în căsătorie, cum se obicinueşte la noi, ci în cele mai multe cazuri, mai ales în familiile boiereşti, partida e hotărâtă de către părinţii tinerilor, fără ca aceştia să se fi văzut vreodată.”  Odată ajuns la majorat, domnitorul i-a încredinţat tânărului dregătoria de paharnic sau cupar, dovada încrederii pe care Lambrino o câştigase. Cronicarul oficial al lui Brâncoveanu, Radu Greceanu, îl descrie pe soţul domniţei Bălaşa ca pe „un fecior de boier ţarigrădean, anume Manolache, fiind cuparul Măriii Sale şi de mică vârstă crescut în casă (…), chivernisit la minte şi cu toate podoabele fireşti, atât cu ceale din lăuntru cât şi cu ceale din afară împodobit…”

Fiicele lui Constantin Brâncoveanu (după fresca de la Hurezi).

O nuntă binecuvântată

Radu Logofătul Greceanu arată că „au început nunta la octombrie 26 zile şi la octombrie 31 zile s-au sfârşit”. Cel care i-a cununat, mai bine zis le-a fost naş, a fost stolnicul Constantin Cantacuzino, delegat în această calitate de Patriarhul Ierusalimului Hrisant Notara care, desemnat iniţial să fi naş tinerei perechi, nu s-a putut deplasa din cauza obligaţiilor profesionale. Slujba cununiei a fost oficiată de Gherasim, patriarhul Alexandriei, iar la ceremonie a fost prezent şi tatăl lui Manolache, adus de la Ţarigrad în rădvan domnesc. Nunta a ţinut, după tipic, şase zile şi a reunit pe reprezentanţii cei mai străluciţi ai boierimii şi ai înaltului cler din Bucureşti şi Constantinopol. Ceremonia nunţii nu trebuie să se fi deosebit prea mult de cea a unei nunţi boiereşti a cărei descriere ne-a lăsat-o acelaşi Anton-Maria Del Chiaro:

„Solemnitatea nunţii are loc în sala mare, dar vara ea se serbează într-o palatcă mare împodobită cu ramuri şi frunze, în mijlocul curţii sau a grădinii, într-un decor admirabil. Am asistat personal, ca invitat, la multe ocaziuni de acestea. Înainte de începerea banchetului, la un semnal de trâmbiţă şi în timp ce feciorii întind farfuriile, se servesc invitaţilor licheruri şi dulceaţă, boierii îşi scot antereele şi se aşează fiecare după rang. Dacă se află vreun fiu de domnitor, el ia loc în capul mesei; dacă e un patriaarh sau arhiepiscop, acesta în picioare cu toţi asistenţii, pe la mijlocul mesei, rosteşte rugăciunea amintită la banchetele Curţii, de astă dată fără descărcări de tunuri nici de puşti, însă în curte răsună tarafe de lăutari nemţi sau turci, iar  în sala banchetului, cântec de psalţi. Trei ceasuri ţin mesele de Joi şi Vineri (aceasta din urmă e servită cu mâncare de peşte), dar cel de Sâmbătă se prelungeşte, din cauza unei frumoase ceremonii, a cărei descriere sper că nu va fi displăcută.

Statuia Domniței Bălașa, din București, realizată de Karl Storck.

Cam pe la sfârşitul celui de al doilea banchet în casa logodnicului, o rudă sau prieten de al acestuia, însoţit de amici şi de slugi, cu lăutari în frunte, se pornesc spre casa logodnicei, ducându-i, după datina ţării, în numele viitorului soţ, o frumoasă broboadă pe cap, ornată cu pietre scumpe şi broderii, deosebit un inel de preţ, o centură bătută în monede de câte 5 şi 10 galbeni ungureşti, precum şi o pereche de pantofi de atlas alb, ornaţi cu perle şi cu flori brodate; aceşti pantofi sunt deschişi la mijloc, cu catarămi şi butonaşi fini, în stil turcesc, şi încalţă piciorul până la talpă.

Mireasa şade pe ceva mai ridicat, în formă de pat de nuntă, având de ambele părţi şase fetiţe în haine vaporoase, în chip de îngeraşi, cu cunune pe cap.

În timpuil mesei, în mijlocul veseliei, îşi face apariţia călţunarul, primit cu aclamaţii de boierii veseli, pe cari îi amuză cu câte un compliment potrivit; în schimb, i se răspunde cu câte un toast, iar el e dator să golească de fiecare dată un pahar mare de vin. Înainte de sfârşitul mesei de Sâmbătă, din casa mirelui, având în cap căciula cu panaş şi întovărăşit de amici, mirele în frunte cu lăutari se porneşte spre casa cuscrului, unde e primit în salon. El îi sărută mâna, închinându-se şi îi prezintă în dar două piei de lup şi un covor pe care se aşează cu toţii şi se cinsteşte câte un pahar cu vin, trecut din mână în mână, după care se întorc acasă, în felul cum au venit.

Duminica, ziua nunţii, de dimineaţă, drumul de la casa mirelui spre cea a miresei şi apoi spre biserică, e gătit cu ramuri de brad. În curtea mirelui se strâng fete din popor gătite şi-n cântecul lăutei şi al cobzei se prind în horă şi smerite, cu ochii în jos, dansează lin, nemişcate parcă din loc. Soseşte şi o companie sau chiar două de soldaţi călări, în uniformă roşie, numiţi seimeni, care sunt plătiţi de  Sultan şi care servesc de gardă personală a Domnitorului. În frunte cu seimenii şi toţi boierii, mirele cu căciulă de preţ şi dulamă pe umeri, călări pe cai superbi şi scumpi merg de ridică pe cuscru, cărui mirele îi sărută mâna şi în mijlocul alaiului, cu cuscrul în dreapta şi alt boier în stânga, cortegiul ajunge în casa miresei, unde aşteaptă în trăsura cu şase cai mama mirelui. Toţi, afară de mire care stă călare în curte, intră în casă unde aşteaptă mireasa cu un voal de mătase brodată; soacra o conduce de mână, jos în curte, către mire, şi atunci se varsă o cofă cu apă înaintea lui. Mirele descalecă şi ambii se întorc în casă, ţinuţi de mână de părinţi şi, în genunchi, ascultă o rugăciune şi primesc binecuvântarea preotului, care îşi primeşte în dar năframa de preţ. Mireasa se ridică apoi, îşi ia rămas bun de la părinţi, vărsând lacrimi, care înduioşează pe asistenţi şi alaiul, în aceiaşi ordine, cu seimenii în frunte, ţinând fiecare o ramură de brad în mână, se îndreaptă spre biserică. În biserică, socrii ţin lumânări aprinse în mână, iar preotul, după rugăciunile conform ritului ortodox, împreunează mânele mirilor în formă de cruce şi le pune câte o cunună pe cap. Se aruncă apoi bani prin biserică, iar dacă mirii sunt de condiţie mai modestă se aruncă nuci, alune castane etc. Odată terminată cununia la biserică, mireasa e condusă în casa soţului, unde lumea ia loc la o masă bogat gătită, afară de însurăţei, care se retrag; fiecare în altă odaie, întovărăşiţi de rude.” (După textul reeditat de Nicolae Iorga; în românește de S.Cris-Cristian, Iași – Viața Românească – 1929)

Biserica Domnița Bălașa, ctitorită la sfârșitul secolului al XIX-lea pe locul pe care fiica lui Constantin Brâncoveanu ridicase o mică bisericuță, în secolul al XVIII-lea.

Zestrea domniţei Bălaşa, conform foii întocmite de domnitor pentru fiica sa, cuprindea, printre alte bunuri şi „casăle din Bucureşti ce am cumpărat de la feciorii Cernicăi armaşul, cu pimniţă de piatră, cu locul, talere 1100”. Aceste case se aflau în mahalaua Prundului, şi acolo tânăra pereche a trăit în linişte până în anul 1714, fatalul an al căderii lui Brâncoveanu. Fără îndoială că tânărul ginere al domnului nu a stat deoparte de treburile Curţii domneşti, fiind numit de domn în 1711 vel agă, funcţie militară şi administrativă de mare responsabilitate. În această calitate, Manolache va asista la reaprinderea conflictului dintre domn şi Cantacuzini, soldat cu îndepărtarea din Sfatul domnesc a spătarului Mihai Cantacuzino. Ca sfetnic şi ginere al domnului, îl va servi cu credinţă pe Brâncoveanu, luptând cu aceeaşi convingere împotriva ambiţioşilor Cantacuzini şi atrăgându-şi prin aceasta ura lor. Efectele se vor vedea mai tîrziu. Până atunci, un alt spătar, Toma Cantacuzino, fuge în tabăra rusă a ţarului Petru cel Mare, năruind creditul lui Brâncoveanu la Poartă, în timp ce alt Cantacuzin, Ştefan, tot cu rang de spătar, rămâne în Bucureşti, uneltind pe ascuns, la Poartă, detronarea lui Brâncoveanu.

Amintirea

În anul 1714, Brâncoveanu l-a trimis pe Manolache la Constantinopol, cu daruri, s-o aducă la Bucureşti pe fiica lui Antioh Cantemir, promisă fiului domnitorului şi cumnatului său, Radu. Lambrino a luat-o cu el şi pe soţia sa. Aşadar, cei doi soţi nu se vor afla în Bucureşti în ziua de 24 martie 1714, pentru a asista la mazilirea şi arestarea lui Brâncoveanu, de către o gardă înarmată condusă de Mustafa-aga Hambar Emini, trimis de sultanul Ahmed al III-lea, mai precis de vizirul acestuia Gin-Ali, personaj intransigent care râvnea de mult la averile principelui valah, nu degeaba poreclit la Poartă „Prinţul Aurului”. Brâncoveanu a fost arestat împreună cu sfetnicul său credincios de o viaţă, Ianache Văcărescu, deţinător a o serie de dregătorii cum ar fi cea de vătaf al Copiilor-de-casă (comandant al celor 100 de gărzi domneşti), vel agă şi în cele din urmă, după preluarea acestei dregătorii de către Lambrino, vistier al domnului. La Curtea domnească din Bucureşti, locul lui Brâncoveanu era luat de Ştefan Cantacuzino. În aceste condiţii, Manolache şi Bălaşa au fost şi ei arestaţi, chiar la Ţarigrad şi, pe lângă chinurile îndurate în temniţă, în scopul de a stoarce declaraţii de avere (ce urma să fie confiscată) au fost martorii cumplitei tragedii a execuţiei publice a domnului şi a celor patru fii ai acestuia. Cei doi au rămas întemniţaţi şi sub domnia lui Ştefan Cantacuzino şi a urmaşului său, primul domn fanariot Nicolae Mavrocordat. Abia fratele lui Nicolae Vodă, Ioan Mavrocordat, devenit domn, în lipsa celui legitim (prins la Bucureşti de ostaşii austrieci ai căpitanului Pivoda von Dettiner, după o lovitură de stat orchestrată de o parte a marii boierimi în frunte cu vornicul Radu Golescu, şi dus în captivitate la Sibiu), i-a eliberat pe Manolache şi pe Bălaşa şi i-a adus la Bucureşti, scutindu-i de toate dările către domnie. Mai mult, îi dăruieşte lui Manolache casele din mahalaua Prundului aparţinând boierului Staico Bengescu, care se hainise faţă de domnie, fugind la austrieci.

Azilul și statuia Domniței Bălașa, din București.

Cu timpul, prin danii făcute de urmaşii lui Ioan Mavrocordat, Nicolae Mavrocordat (revenit din captivitatea austriacă), Mihai Racoviţă, Constantin Mavrocordat şi Grigore Ghica, proprietăţile şi averea lui Manolache Lambrino vor spori ca şi credinţa acestuia faţă de domnie. Această credinţă va fi răsplătită cu dregătorii de seamă cum ar fi (în ordinea învestirii) cele de mare clucer, mare paharnic, mare logofăt, şi cea de ban al Olteniei. Ultima funcţie pe care a îndeplinit-o între anii 1734-1735 şi în 1741, ne îndreptăţeşte să credem că Manolache va fi stat alături de domnitorul Constantin Mavrocordat, în efortul acestuia de a recâştiga Oltenia, ocupată de austrieci în 1718, după pacea de la Passarowitz. Manolache Lambrino a murit în anul 1745, în dregătoria de mare ban. Cu un an înainte, el şi soţia sa, întrucât „din voia lui Dumnezeu n-au avut parte de moştenitori” (Emanoil Hagi-Mosco, Bucureşti. Amintirile unui oraş, p. 67), au hotărât să facă o biserică pe locurile lor din Bucureşti şi să-i lase cea mai mare parte din averea lor. La 1 aprilie 1745, ctitorii au înfiinţat şi un aşezământ, donând o bună parte din moşiile lor printr-un act întărit de domnul ţării, Constantin Mavrocordat. Motivaţia daniilor ca şi scopul aşezământului erau caritabile, aşa cum se precizează în act, pentru a „birui cheltuiala care se face (…) şi cu şcolari”. Acest act a pus bazele Şcolii „Domniţa Bălaşa” care a funcţionat chiar din momentul zidirii lăcaşului. Bălaşa i-a supravieţuit soţului ei, răpus de podagră sau gută, încă şapte ani, stingându-se la 2 mai 1752, la un an după zidirea unei a doua biserici, prima urmând să fie rezervată drept paraclis uzului ei personal şi al casei sale. Piatra ei de mormânt care poate fi văzută în actuala biserică este din marmură artistic sculptată şi are – cuprins între două steme, una a Ţării Româneşti, cea de a doua poate o stemă personală a domniţei Bălaşa – următorul epitaf, poate cea mai convingătoare mărturie a iubirii care i-a unit pe cei doi şi care a înnobilat, prin împăcarea acestora cu sine, faţă de suferinţele îndurate, cât şi prin urmarea pioasă a acestor suferinţe, istoria Bucureştilor, în plin veac fanariot:

 „Domniţa c(e)-a răposat / Supt piatra-aceasta s-au îngropat / Bălaşa a fost numită, / Cu neam mare-npodobită, / Băsărăbească chemată / Şi din-ceput luminată. / Fost-au soţie cinstită / Lui Manolache gătită, / Lambrino ce s-au numit / Şi-n rang de ban a murit. / Iar această mănăstire / O au zidit cu dorire, / În care să prăznuieşte, / Neîncetat să cinsteşte / A Domnului înălţare / Întru pomenire mare. / Dumnezeu s-o odihnească, / Cu drepţii să locuiască / Leat 7260 maiu 2.”

O Curte blestemată?

Moartea tragică a lui Brâncoveanu la Constantinopol şi suferinţele îndurate de iubitoarea lui soţie Marica şi de vlăstarele sale a întins un zăbranic negru asupra Curţii Domneşti de la Bucureşti. Parcă un blestem începuse să apese asupra Curţii Vechi, în măsura în care niciunul dintre succesorii voievodului martir nu s-a putut bucura de linişte absolută între zidurile sale.      În schimb, toţi s-au dovedit soţi iubitori ai doamnelor lor.

Constatin Brâncoveanu (după Del Chiaro).

Urmaşul lui Brâncoveanu, cel care uneltise la detronarea sa, fostul spătar Ştefan Cantacuzino, nu s-a putut bucura de ani lungi de domnie precum Constantin Vodă. G. I. Ionescu-Gion ne încredinţează că şi el se arăta „ginecolatru”. Căsătorit cu Păuna din neamul Grecenilor, Ştefan Cantacuzino dispusese construirea, în imediata vecinătate a Curţii domneşti, a unui mic palat în stil italian prevăzut cu opt camere largi – un „palazzino di otto stanze” cum ne informează Anton Maria del Chiaro. Adesea lua prânzul împreună cu doamna Păuna în foişorul de piatră al palatului, în milocul grădinii care-l înconjura. Dar nu i-a fost dat să se bucure prea mult de acest mic colţ de rai.    

Mazilit după doi ani de domnie (1714-1716), a fost adus la Constantinopol împreună cu doamna Păuna şi cei doi fii ai lor. Soarta lui au împărtăşit-o şi ceilalţi Cantacuzini: tatăl său, stolnicul Constantin şi unchiul său, Mihai Cantacuzino. De asemenea, marele spătar Radu Dudescu, cumnatul domnului, a ocupat şi el una dintre hrubele temniţelor otomane. Tuturor bărbaţilor enumeraţi mai sus, intrigile marelui vizir Gin Ali, acelaşi care l-a sortit morţii şi pe Brâncoveanu, le-au rezervat ştreangul.

Domnitorul Ștefan Cantacuzino (după fresca de la Mănăstirea Dintr-un Lemn).

După executarea lui Ştefan Vodă, doamna Păuna şi copiii ei reuşiră să fugă la Messina (în Sicilia) de unde au urmat un aventuros periplu cu destinaţia Veneţia, trecând prin Neapole şi Bologna. În cele din urmă a ajuns la Viena, unde împărăţia Habsburgului le-a oferit un refugiu sigur în faţa ameninţării otomane.         

La Curtea domnească de la Bucureşti s-a instalat primul domn fanariot, Nicolae Mavrocordat, fiul lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul. Dar nu i-a fost dat nici lui să se bucure de pace în palatul domnesc reclădit de Brâncoveanu. La 18 mai 1716 îi moare, chiar aici, la Curtea domnească, cea de-a doua soţie, Pulheria Tzuki. Să fi fost moarte naturală sau prin otrăvire… rodul unui complot al boierimii muntene antifanariote… al unei intrigi de curte care a răpit-o într-un mod similar pe ţarina Anastasia, soţia ţarului Ivan cel Groaznic? Cronicarul Radu Popescu ne oferă informaţii cu privire la înmormântarea doamnei ţării… şi nimic mai mult: „Şi o au îngrijit cumsecade unei doamne şi o au dus-o cu mare cinste şi cu toată partea bisericească şi cu toată boierimea şi slujitorimea la Mitropolia din Bucureşti şi acolo, făcându-se slujbe frumoase, o au îngropat în rând cu alţi domni şi doamne.”

Oricum ar fi stat lucrurile, după moartea doamnei Pulheria, s-a zis cu liniştea domnului. Ameninţat de ostilitatea boierilor, îşi ucide un rival la tron, pe un anume boier Brezoianu, la locul numit Fântâna lui Radu Vodă, apoi este prins în urma unui complot al boierilor, chiar la Curtea din Bucureşti de vornicul Radu Golescu şi căpitanul austriac Pivoda von Dettiner. Dus de cătanele austriece la Sibiu şi încredinţat generalului Steinville, pentru el va urma o umilitoare, dar temporară captivitate… preferabilă totuşi unei morţi violente gen Brâncoveanu ori Ştefan Cantacuzino.                               

Nici fiul lui, Constantin Mavrocordat, domn reformator, în spiritul iluminismului european, nu a avut prea multe clipe de răgaz între zidurile Curţii domneşti. În anul 1733, aici se celebrează nunta tânărului domnitor cu domniţa Ecaterina, fiica vel vornicului din Moldova, Constantin Ruset. Căsătoria a fost mijlocită de domnitorul Moldovei, Grigore Ghica, după ce între el şi Constantin Vodă avusese loc un schimb de scaune domneşti, de la Iaşi la Bucureşti şi invers, după capriciile Porţii şi după greutatea pungilor cu bani care umpleau trezoreria sultanului. Până în anul 1737 a durat liniştea lui Constantin Vodă alături de aleasa inimii lui. Războaiele austro-otomane, năvala la Bucureşti a cătanelor imperiale conduse de generalii Wallis şi Ghilany au provocat pendularea cuplului domnesc între Curtea Veche şi Văcăreşti, apoi rătăcirea prin diferite colţuri ale ţării, în încercarea de a evita o captivitate de felul celei îndurate de tatăl lui Constantin Vodă. Meritul lui Constantin Mavrocordat stă în capacitatea de a fi câştigat adeziunea marilor boieri la cauza domniei, performanţă care l-a ferit de soarta tatălui său şi a permis recucerirea Olteniei, după câţiva ani buni de stăpânire austriacă. În jurul său pot fi număraţi, printre alţii, doi boieri fideli ca marele serdar Radu Comăneanu, care va ajunge ban al Craiovei şi marele postelnic Dumitraşcu.

Cum centrul Bucureştilor devenea din ce în ce mai nesigur, bântuit de năvăliri otomane şi austriece, ameninţat de cetele dezorganizate de cătane şi cuirasieri nemţi conduse de căpitanul Manos, în anul 1739 însuşi domnul s-a ocupat personal de organizarea apărării capitalei sale. În ce priveşte relaţia cu doamna Ecaterina, nu ştim dacă şi Costantin Vodă a fost un „ginecolatru” asemeni predecesorilor săi. Dar credem că a înconjurat-o cu multă dragoste pe cea destinată a-i fi soţie. În tot acest răstimp, nu a neglijat grija faţă de doamna sa. Cum ciuma ucisese trei roabe aduse de doamna ţării de la Constantinopol, Constantin Vodă a mutat-o la Văcăreşti, împreună cu domniţele din suita sa. De altfel Văcăreştii vor deveni cu timpul aproape o reşedinţă permanentă şi pentru domn… bucuros să-şi regăsească în gineceul patronat de doamna Ecaterina… câteva clipe de răgaz şi alinare după trecerea urgiilor. Constantin Mavrocordat a renunţat să mai repare Curtea domnească clădită de Mircea Ciobanul şi refăcută de Constantin Brâncoveanu. Trăia el oare în spaima şi convingerea că un blestem apăsa asupra acestor ziduri unde se consumaseră atâte idile, nunţi şi tragedii… mai mult tragedii decât nunţi? Nu vom şti niciodată. Cert este că domnii fanarioţi care îi vor urma la tron vor căuta alte reşedinţe, abandonând pentru totdeauna ruinele palatului lui Mircea Ciobanul… ale acestei Curţi Vechi… pe care Mateiu Caragiale o va folosi ca decor şi metaforă pentru a ilustra declinul unei aristocraţii şi a unor stirpe domneşti care au făcut cinste atât Bucureştilor, cât şi Ţării Româneşti