Îndeobşte se spune că civilizaţia unei ţări se cunoaşte după numărul băilor – că adică această civilizaţie nu ar fi decât o chestiune de… săpun. Mult adevăr în această afirmaţie – numai în aparenţă paradoxală.

Sub acest raport, în ceea ce priveşte România, am avut deunăzi o prea plăcută surpriză. Dintr-o statistică ofcială, cu caracter internaţional, am luat cunoştinţă că ţara noastră are o baie la 2 000 de locuitori. Toată lumea era încredinţată că stăm mult mai rău. Ba surpriza a fost cu atât mai plăcută, cu cât s-a aflat că alte ţări pe cari le socoteam mult mai înaintate stau mult mai rău decât noi. Ştiţi, consolarea bizară că nu arde numai casa ta, ci şi a vecinului…

Baia lui Lagarde

Revenind la chestiunea băilor, trebuie să ştiţi că până la 1825, deci până la începutul secolului trecut, nu exista în Capitala noastră o baie, în înţelesul care se dă astăzi unei asemenea… întreprinderi. Nu exista decât o singură baie turcească, adică prin aer cald (d-aici expresia „cald ca la baia turcească”). Lucrul are însemnătatea lui, dacă ne gândim că-l consemnează un istoric – V.A. Urechia.

Partea comică a chestiunii, însă, o constituie faptul că instalarea primei băi la Bucureşti, a astârnit o adevărată revoluţie – o „răsmeriţă” cum se spunea pe vremea aceea. Aşa s-a întâmplat întotdeauna cu marile… reforme. La început ele au întâmpinat rezistenţă, pentru ca, în cele din urmă, să se impună. Şi nici nu s-ar fi putut ca obiceiul atât de salutar, al curăţirii bucureştenilor de „murdalîc” să nu întâmpine rezistenţa interesaţilor.

Dar, după cum veţi vedea, totul nu a fost decât o chestiune de tarabă.

Să vedem ce spune istoria. Ne referim la V.A. Urechia (cine-i mai citeşte astăzi atât de pitoreştile „aduceri aminte” scrise uneori, pe bază de documente?).

Aşadar, în Capitală nu exista acum 112 ani nici o baie mai ca lumea. Un franţuz întreprinzător, cu numele de Lagarde s-a gândit că ar fi o afacere deschiderea unei băi la Bucureşti. Şi s-a înfăţişat Divanului cu o petiţie prin care cerea voie să deschidă un stabiliment de băi, cu un „privilegiu de 20 de ani”.

Petiţia purta data Martie 1825. Domnitorul Grigore Ghica, probabil surprins şi el de această neobişnuită cerere, a însărcinat o comisiune de doctori să… refere „de sunt asemenea băi folositoare la sănătatea omenirii”.

La 2 aprilie 1825, doi doctori au luat „plirforie” (informaţie) că băile sunt necesare. Şi astfel Lagarde a primit autorizaţia cu următoarele condiţii:

1. stabilimentul va poseda 10 camere de băi în bună stare, „cu uşi şi ferestre bune, cu pălimarul lor şi cu câte un pat de scânduri pentru odihnă, cu o mescioară şi cu o oglindă cu cele trebuincioase pentru gătire şi cu două jgheaburi, care jgheaburi au să se păstreze curate şi adesea se vor schimba”.
2. Doritorii de baie să afle „după gust, apă caldă sau rece, prin şurupuri”.

În sfârşit, „anaforaua” mai prevedea şi monopolul: „să nu mai fie volonici alţii a mai deschide aci astfel de băi”.

Hrisovul acesta, care constituie lucru de seamă pentru istoria civilizaţiei române, este subscris de către postelnicul Mihalache Ghica, Iordache Golescu, Scarlat Grădişteanu, D. Bibescu, legistul Nestor, marele logofăt Ion Fălcoianu şi St. Bălăceanu.

Revolta lui Kir Stanciu

Dar să nu credeţi că hrisovul acesta a fost primit aşa, ca oricare altul, căci – cum spune istoricul – „o mare agitaţiune s-a stârnit”.

„Cu mare jalbă în proţap, pleacă Kir Stanciu, arendaşul băii de lângă casa Beilicului, adecă casa unde se găzduiau musafirii turci, din strada actuală Şerban Vodă, însoţit de toţi frecătorii băieşi şi de două babe cari făceau aceeaşi meserie pentru cocoane”.

Bucureştenii, văzând atâta lume adunată, nu ştiau ce să creadă.

„Răsmeriţă!” – spuneau unii negustori şi dădeau fuga să-şi închidă tarabele.

Atras de sgomotul mulţimii – ca întotdeauna grupului de iniţiativă s-ar fi adăogat şi haimanalele de pe uliţă – Ghica Vodă s-a uitat în stradă, dar fără să priceapă mare lucru.

Intrând în palat, invitat de Vodă, Kir Stanciu, patronul băii turceşti, se aruncă la picioarele Măriei Sale, sărutându-i, după obiceiul timpului, poalele anteriului.

Petiţia lui Stanciu spunea că „el şi băiaşii săi, cari au avut cinstea să îmbăieze pe toate paşalele turceşti, până şi pe M.S. Vodă, când era numai boer, acum au să ajungă să cerşească pânea ce a de toate zilele, pentru că un păgân de franţuz a căpătat voie să facă baie, ca la Viena”.

Bineînţeles că Stanciu nu uită să pomenească şi pe cele zece băiaşe tinere: „adică ce? Unguroaicele cele tinere ale lui musiu Lagarde vor fi mai pricepute decât băiaşele mele, ori săpunul meu cu miros de odogaci şi de trandafir, spală mai puţin bine decât ăl franţuzesc, făcut din seu de câne?”

Vodă scrise cu mâna lui pe jalba lui Kir Stanciu: „să nu se pricinuiască nici o zăticnire la celelalte băi din Bucureşti, unde merg oamenii de se spală de murdalîc. Baia lui musiu Lagarde să fie numai pentru bolnavi”.

Dar, totul a fost de prisos: lumea bună s-a dus toată la „musiu Lagarde”, Kir Stanciu rămânând cu mitocanii, cari se spălau din an în Paşti.

De atunci au trecut 112 ani. Băile s-au înmulţit la Bucureşti. Bucureştenii au unde să-şi lase murdalîcul – vorba lui Vodă Ghica.

Totuşi, până acum 15 ani, rare erau casele în Bucureşti care să fi avut instalaţie de baie. Iată meritul aşa-ziselor „case bloc”: fiecare apartament, cât de mic, are astăzi baie în care – cum spunea hrisovul de la 1825 – doritorii să „afle după gust, apă caldă sau rece, prin şurupuri”.

Toate lucrurile de seamă s-au câştigat prin luptă: până şi dreptul de a te spăla…

(Ioan Massoff, Realitatea Ilustrată, 5 mai 1937)