Autor: Daniel Focşa.

Născut la Botoşani, în 9 februarie 1910, într-o veche familie moldovenească de origine greacă, Dan Vizanty urmează doi ani la Conservatorul de Artă Dramatică din Iaşi, după care renunţă la teatru şi începe o carieră militară în aviaţie. Va rămâne însă mereu un om fermecător, vesel, cuceritor, inspirând simpatie. Apelativul „mon cher”, cu care se adresa uneori până şi soldaţilor (lucru de neconceput la alte arme, unde atmosfera era mult mai cazonă) îi va deveni poreclă printre camarazii din aviaţie.

Pentru eliberarea Bsarabiei

După absolvirea Şcolii Militare de Ofiţeri de Aviaţie, în 1931, urmează specializările. Astfel, este avansat sublocotenent şi obţine mai întâi brevetul de observator aerian (1931), apoi pe cel de pilot militar (1932) şi, în final, este brevetat pilot de vânătoare (1934). În data de 16 octombrie 1936, cu ocazia aniversării Regelui Carol al II-lea, este înălţat la gradul de locotenent aviator. Trei ani mai târziu, pe 17 aprilie 1939, devine căpitan aviator, grad cu care va face întreg războiul. Era deja comandant de escadrilă.

Participă din prima zi la campania Basarabiei şi apoi la campania Odessei, în calitate de comandant al Escadrilei 43 din Grupul 3 Vânătoare, care la acea dată folosea învechitele avioane PZL 11 B. Acestea erau aparate de fabricaţie poloneză, monomotor, monoloc, monoplan cu aripa sus, cu carlinga deschisă şi tren fix de aterizare, destul de slab înarmate, fragile şi incapabile de viteze mari. Aparţineau unei generaţii de avioane de vânătoare net depăşite tehnic şi moral în 1941 – totuşi superioare vânătorului „Rata” sovietic.

Până la sfârşitul acestei prime campanii, Vizanty acumulase 52 de misiuni de război şi 3 victorii aeriene – 3 avioane sovietice trimise la pământ.

Luptele cu aviaţia americană

Din august 1942 până în august 1943 deţine funcţia de şef de birou la Serviciul de Cifru al Flotilei 3 Vânătoare, în cadrul SSA (Subsecretariatul de Stat al Aerului), condus de generalul Gheorghe Jienescu. Se pregătea să se înscrie la Şcoala Superioară de Război, când intervine lovitura aeriană americană cunoscută sub numele de Tidal Wave. Planurile îi sunt date peste cap. În august 1943 este retrimis pe front – unde se simţea tot mai acut lipsa unor piloţi de valoare – în funcţia de comandant al Grupului 6 Vânătoare. Acest grup era compus din trei escadrile (59, 61 şi 62) dotate cu avioane IAR 80, de fabricaţie românească, destul de bune la începutul războiului dar depăşite în 1944, mai ales faţă de redutabilele Mustang-uri şi Lightning-uri americane. Grupul era afectat apărării teritoriului naţional, mai precis a Capitalei şi zonei petroliere Ploieşti – Câmpina. Numirea lui Vizanty la comanda grupului a fost o consecinţă directă a reorganizării, de către ministrul Jienescu, a aviaţiei de vânătoare, ca urmare a atacului american asupra Ploieştiului (de altfel, nereuşit) de la 1 august 1943, cunoscut sub numele de Tidal Wave („val seismic”, „val nimicitor”).

Începând de la 4 aprilie 1944, bombardamentele americane au continuat până la 23 august. În tragicul bombardament de la 4 aprilie asupra Capitalei, executat de către americani, au murit câteva mii de civili români, printre care mulţi refugiaţi basarabeni şi bucovineni care se găseau în acel moment în zona Gării de Nord. În zilele de 4 şi 5 aprilie 1944, Grupul 6 comandat de Vizanty reuşeşte să scoată din luptă numeroase bombardiere americane (B 17 Flying Fortress şi B 24 Liberator, tipurile care bombardau teritoriul României). Grupul 6 doboară 8 bombardiere americane pe 4 aprilie (după alte surse, 16), unul dintre acestea fiind lichidat de Vizanty. Pe 5 aprilie Grupul 6 raportează 15 avioane americane doborâte sigur şi 2 probabil, Vizanty având personal două sigure şi unul probabil.

Marea victorie din 10 iunie 1944

În încercarea de a termina definitiv cu aviaţia de vânătoare românească, atacând prin surprindere şi distrugând aparatele la sol, americanii pregătesc atacul de pe 10 iunie 1944, care avea să se dovedească un eşec pentru ei şi un mare succes pentru IAR-urile 80 ale lui Vizanty. Atacul s-a dat cu circa 100 de aparate de vânătoare bifuselate P 38 Lightning, care au plecat de la Foggia la primele ore ale dimineţii. Ideea de a zbura foarte jos, pentru a nu fi observate şi a realiza o surpriză totală le-a fost fatală: în momentul atacului, avioanele Grupului 6 se aflau deja în zbor, deasupra lor, deşi ora atacului era neobişnuită: 8 dimineaţa. Surpriza au realizat-o românii şi nu americanii, care s-au trezit atacaţi de o mulţime de avioane de vânătoare cu motorul în stea, pe care le-au confundat  cu redutabilele Focke-Wulf-uri 190 germane. De fapt, erau IAR 80 româneşti. „Cădea cerul peste ei, la propriu şi la figurat. Recunosc, primul nostru atac a fost decisiv şi am avut, încă din primele momente ale luptei, şansa de a-l doborî pe comandantul formaţiei (…). Atacul nostru a fost atât de rapid, încât niciunul dintre cele 100 de avioane americane nu a putut să tragă măcar un singur proiectil în aparatele noastre rămase la sol” – rememora comandorul Vizanty, 30 de ani mai târziu. În urma luptei, americanii pierd 24 de Lightning-uri şi 23 de piloţi. Românii au trei pierderi: adjutanţii Tari şi Giurgiu, şi lt Limburg (plus, al patrulea, sublocotenentul mecanic Nanculescu). Căpitanul Vizanty aterizează cu IAR-ul său 80 nr 344, ciuruit de proiectile care totuşi nu îl atinseseră pe pilot. Doborâse trei vânători americani. Miracolul a fost pentru el evident atunci când a constatat că plexiglasul carlingii fusese traversat de un glonţ de mitralieră inamic, ce avea o traiectorie care, conform logicii şi regulilor geometriei în spaţiu, nu ar fi putut să treacă decât prin capul lui…  

A fost ziua de glorie a Grupului 6 Vânătoare şi a avionului IAR 80, şi o încununare a carierei aviatice a lui Dan Vizanty. A fost propus la Ordinul „Mihai Viteazul”, cea mai înaltă decoraţie românească conferită pentru fapte de bravură. Ordinul avea să i se confere câteva luni mai târziu.

Comandant al Grupului 1 Vânătoare.

În primele zile de după actul de la 23 august 1944, Dan Vizanty preia de facto comanda a două grupuri de vânătoare, 1 şi 6, reunite pe aerodromul Popeşti-Leordeni, lângă Bucureşti. Situaţia era confuză, ruşii străbăteau Moldova spre sud fără nicio rezistenţă iar nemţii trecuseră la bombardarea crâncenă a Bucureştiului. Este memorabilă convorbirea telefonică purtată de Vizanty în dimineaţa zilei de 24 august – în auzul camarazilor săi care erau în birou – cu colonelul german Eduard Neumann:

„- În jumătate de ceas, Vizanty dragă, voi declanşa un bombardament asupra Bucureştiului. Ce vei face ?

– Ridic aviaţia de vânătoare.

– Te înţeleg, fiecare cu datoria lui.

– Nu avem de ales. Tristă realitate. Dacă o vrea Dumnezeu, ne vom reîntâlni într-o bună zi pentru a ne aminti numai de clipele frumoase petrecute împreună”.

Căpitanul Dan Vizanty a avut un rol esenţial şi în misiunea lui Bâzu Cantacuzino la Foggia, el fiind cel care îl propusese pentru aceasta temerară călătorie pe prinţ, de care îl legau sentimente de prietenie.

În campania din Vest, de la 8 septembrie 1944 până la sfârşitul războiului este comandant al Grupului 1 Vânătoare. Rămâne în această funcţie până în august 1946. Din 10 mai 1945 fusese avansat la gradul de locotenent-comandor.

Ca stare de spirit, campania din vest a fost mult diferită de luptele de până la 23 august. Piloţii români erau acum puşi în situaţia de a lupta contra foştilor aliaţi, de care îi legase, cu adevărat, o frăţie de arme. Mai ales după eliberarea Transilvaniei, lupta contra germanilor, deşi dusă până la capăt, nu rezona în sufletele zburătorilor români. „Am continuat acest război ca nişte automate – povesteşte Dan Vizanty. După ce ne-am întors în ţară, a urmat demobilizarea şi începutul acelei păci ciudate care continuă şi azi. Pentru mine şi pentru ţara mea aveau să urmeze episoade dramatice”.

În toamna anului 1945 are loc un episod încă nelămurit pe deplin. În urma unei călătorii cu un avion de turism Klemm 35, până la Viena, în interes privat, dar cu scopul colaborării la o misiune a Crucii Roşii române, este arestat trei luni de serviciile secrete britanice. În ţară, considerat dezertor, i se întocmesc actele de trimitere în faţa Curţii Marţiale. În cele din urmă reuşeşte să revină în România, este arestat pentru câteva luni după care este pus în libertate şi achitat. SSI consemnează totuşi ipoteza că Vizanty ar lucra de fapt pentru serviciile secrete britanice, iar întregul episod nu ar fi de fapt decât o poveste… O altă ipoteză a fost că el încercase de fapt să plece definitiv în Occident. Nici această idee nu a putut fi însă dovedită.

Dă în judecată statul român!

Comunismul se instaura, la presiunea continuă a sovieticilor. La 1 septembrie 1946 Vizanty este trecut în cadrul disponibil, fiind trimis în concediu pe perioadă nelimitată. Pe 22 august 1947 este scos din cadrele armatei, fiind trecut în rezervă. Ca majoritatea foştilor ofiţeri ai Armatei Regale Române, se vede nevoit să ocupe posturi inferioare pregătirii sale, pentru a putea supravieţui. În 1961 este arestat şi condamnat la cinci ani de închisoare pentru uneltire contra ordinei sociale. Execută doar un an şi cinci luni şi este eliberat prin graţiere. Ulterior, fiind un om curajos şi… original, se încumetă să dea în judecată statul român pentru această condamnare şi câştigă procesul! Este reabilitat, şi după alte lungi procese, i se redă şi pensia militară, sistată odată cu condamnarea penală.

Pentru perioada anilor ‘60 – ’70, merită subliniată continuarea prieteniei cu câţiva aviatori din generaţia sa, cum sunt Ion Dicezare, Sorin Tulea, Mircea Teodorescu (Soto), Mariana Drăgescu, Nadia Russo şi alţi câţiva. O importanţă deosebită în viaţa sa a avut-o relaţia de prietenie cu generalul Gheorghe Negrescu, decanul de vârstă al zburătorilor români în anii ’70, unul dintre primii patru piloţi militari brevetaţi în România înainte de primul război mondial. Negrescu îi purta sentimente de dragoste părintească, şi el a fost unul dintre cei doi „naşi” care l-au recomandat pentru accederea în asociaţia „Les Vieilles Tiges” din Franţa. Celălalt a fost generalul francez Hubert Loizillon, o mare personalitate a aviaţiei franceze.

După ce a reuşit să se stabilească în Franţa, în 1977, ca membru pionier al acestei asociaţii, Vizanty publică trei articole în revista acesteia, „Pionniers” (din anii 1982 – 1984), traduse ulterior în germană şi preluate de revista „Jagger Blatt”. Dan Valentin Vizanty s-a stins din viaţă pe 12 noiembrie 1992, la Paris.