Autor: Alexandru Murad Mironov.

După încetarea operaţiilor militare pe frontul de Est, în urma încheierii armistiţiului dintre Rusia Sovietică şi Puterile Centrale la Brest-Litovsk, act parafat la 22 noiembrie/5 decembrie 1917, negocierile de pace au debutat în aceeaşi localitate după numai câteva săptămâni.

Un motiv aparent minor

Deşi România nu dorise să ceară pace, situaţia militară în care s-a găsit (armata română s-a văzut nevoită să susţină singură un front imens, orice legătură terestră cu ţările Antantei fiind tăiată) i-a impus acceptarea armistiţiului, mai ales că armata rusă de pe frontul românesc devenise mai degrabă o noţiune teoretică, decât o realitate factică. Acesta s-a dorit separat de cel rusesc şi a fost semnat la Focşani la 26 noiembrie/9 decembrie 1917.

Însă nu evoluţia internaţională a contat, ci evenimentele petrecute în cele două părţi ale Moldovei istorice. Au izbucnit incidente, în care trupele române, aflate în legitimă apărare, au făcut uz de forţă pentru a proteja bunurile şi interesele naţionale sau pentru a menţine ordinea.

Totuşi, ruptura dintre cele două guverne s-a produs aparent dintr-un motiv minor. Partea rusă a acuzat conducerea militară română că a dezarmat şi ţinut prizonier Regimentul 194 din cadrul Diviziei 49 ,,revoluţionare“1. Ulterior, Ion I.C. Brătianu, preşedintele Consiliului de Miniştri, va califica aceste afirmaţii drept ,,pură invenţie“. Telegrama rusească se încheie însă într-un ton ameninţător: ,,Sovietul Comisarilor Poporului cere guvernului român să elibereze pe cei arestaţi, să pedepsească pe cei care au recurs la arestări, acţiuni ilegale şi scandaloase ale autorităţilor române şi să garanteze că asemenea fapte nu se vor mai repeta. Neprimirea unui răspuns la această solicitare a noastră în decurs de 24 ore va fi apreciată ca o nouă ruptură şi atunci vom lua până la cele mai severe măsuri militare“2.

Corespondenţa de mai sus este datată 31 decembrie 1917/13 ianuarie 1918. A doua zi, ministrul plenipotenţiar al României la Petrograd, Constantin Diamandy, era arestat din ordinul preşedintelui Consiliului Comisarilor Poporului, V.I. Lenin, împreună cu întreg personalul diplomatic afectat Legaţiei României şi cu membrii misiunii militare române. Revoltaţi de un asemenea tratament, fără precedent în istoria relaţiilor internaţionale moderne, şefii misiunilor diplomatice acreditate în capitala Rusiei, reprezentând atât ţările aliate, cât şi pe cele neutre, s-au prezentat in corpore la Smolnîi, fiind primiţi în audienţă de însuşi Lenin. Prin vocea decanului corpului diplomatic, ambasadorul Statelor Unite, Davis-Rowland Francis, au cerut eliberarea imediată a colegului lor român, lucru care s-a şi petrecut două zile mai târziu.

„Fărădelegile” românilor

Nici două săptămâni după aceste evenimente, guvernul sovietic decidea ruperea relaţiilor diplomatice cu Regatul României. Desigur, nu doar micile incidente care se produceau cu ocazia retragerii trupelor ruseşti au dus la acest deznodământ. Între timp, noi evenimente se petrecuseră, cele dintre Prut şi Nistru fiind decisive. Motivele, inclusiv cel mai important – intrarea trupelor române în Basarabia, sunt enumerate în documentul oficial al Sovnarkomului3: atacarea „republicii ruse”, „răpirea Basarabiei”, represiuni împotriva revoluţionarilor – pe scurt „fărădelegi”. Ca urmare, relaţiile diplomatice erau considerate ca rupte, diplomaţii români expulzaţi, iar tezaurul român confiscat, până la venirea la putere a poporului român4, moment ce, la 90 de ani de la evenimente, pare a se lăsa încă aşteptat. În lucrarea Mişcarea subversivă din Basarabia în anii 1918-1924, cercetătoarea Ludmila Rotari adaugă şi un alt motiv – mai realist – ruperii relaţiilor diplomatice: Troţki ar fi procedat astfel în urma cererilor reprezentanţilor germani, interesaţi să facă presiuni suplimentare asupra guvernului român, în scopul acceptării armistiţiului cu Puterile Centrale5.

Acordul: parafat dar neaplicat

Primele tentative de negocieri s-au produs la nici o lună de la evenimentele relatate mai sus, la iniţiativa comuniştilor. Reprezentarea părţii ruse nu a fost una clasică – un diplomat sau un militar, ci una tipică noului regim politic, prin delegarea de către Lenin a atribuţiilor respective organelor executive ale sovietului din Odesa, RUMCEROD6. Colegiul suprem autonom pentru Afacerile româno-ruse, sub preşedinţia doctorului Cristian Racovski, în colaborare cu Sovietul frontului român şi al flotei Mării Negre, autoritatea bolşevică din Odesa, adresa diverse propuneri părţii române, în urma discuţiilor pe care le purtaseră cu reprezentantul României, colonelul Boyle, un apropiat al curţii regale. Clauzele proiectului de înţelegere cuprindeau: retragerea armatei române din Basarabia, începând cu evacuarea Tighinei, dar păstrarea a 10.000 militari în zonă, neamestecul românesc în afacerile interne, promisiuni pentru asigurarea aprovizionării părţii române, o comisie internaţională de arbitraj7. Guvernul român, prezidat de generalul Alexandru Averescu, a răspuns pozitiv propunerilor, cerând şi eliberarea unor prizonieri, dar refuzând acceptarea primei condiţii, ceea ce făcea caduc întregul document, pentru că armata română nu elibera poziţiile pe care se afla8. Cu o grabă remarcabilă, partea sovietică a acceptat obiecţiile româneşti. Deşi parafat, acordul nu a fost pus în aplicare pentru că Odesa a fost ocupată de trupele germane, iar reprezentanţii puterii bolşevice au fugit. La rândul ei, partea română s-a arătat dispusă să abandoneze contactul cu aceştia, imediat ce a aflat că germanii se apropiau de oraş, după cum recunoştea Constantin Argetoianu9.

La aproape 20 de ani de la acele evenimente, Ministerul Afacerilor Străine al României constata că din înţelegerea dintre Alexandru Averescu şi Cristian Racovski nu s-a aplicat aproape nimic, întrucât partea sovietică a dispărut fizic, iar „fiinţă legală aceste organizaţii nu avuseseră vreodată”. Iar dacă nerealizarea altor obligaţii ce incumbau părţii sovietice nu i se puteau imputa, întrucât era în imposibilitate de a le mai duce la bun sfârşit, nici măcar ostaticii românii din Odesa nu fuseseră eliberaţi, ba chiar fuseseră transferaţi în Crimeea, fapt ce dusese la protestul guvernului român10.

Ce au urmărit semnatarii?

Ce a produs brusca dispoziţie a sovieticilor pentru negocieri cu românii? Simplu: eşecul tratativelor, în prima fază, dintre Rusia şi Puterile Centrale la Brest-Litovsk şi reluarea ofensivei germano-austro-ungare. Racovski, surprins în drum spre Basarabia, recunoştea acest lucru într-o telegramă adresată lui V.I. Lenin: ,,Sosit cu sarcina de a alunga forţele române contrarevoluţionare din Basarabia şi de a provoca o mişcare revoluţionară în România, am fost nevoit, din cauza situaţiei catastrofale create în Sud, ca urmare a ofensivei austro-germano-ucrainene, să mă opresc la jumătatea drumului şi să accept semnarea unui tratat de pace cu România, care ne asigură Basarabia“11.

În ceea ce priveşte partea română, ea încerca să câştige timp, dar şi să asigure libertatea cetăţenilor români reţinuţi de sovietici. Nici nu se punea problema ,,asigurării Basarabiei“ pentru ruşi, pentru că, cel mai probabil, la acea dată, guvernul român nu avea o viziune clară asupra evoluţiei politice ulterioare. Nicolae Iorga va consemna inexistenţa unui politici planificate în această privinţă, atunci când pune responsabilitatea acordului pe seama nehotărârii generalului Averescu „asupra perspectivelor de viitor”12.

Deşi, ulterior, sovieticii au făcut uz de acest document pentru a demonstra că românii acceptaseră să ,,cedeze“ Moldova dintre Prut şi Nistru, la rândul lor nu puteau justifica delegaţia de putere pe care o avea Racovski. Acesta nu putea vorbi în numele guvernului central al Rusiei, care, de altfel, nu mai avea nici un fel de autoritate peste frontiera ruso-ucraineană. Nici românii nu puteau lua hotărâri care afectau soarta Basarabiei, fără aprobarea Sfatului Ţării de la Chişinău, fapt recunoscut de responsabilii români ai vremii13. Guvernul român a căpătat competenţe în ceea ce priveşte statutul Basarabiei abia după ce unirea s-a proclamat, la 27 martie/9 aprilie 1918, când locuitorii săi au considerat că vor avea cea mai bună soartă alături de România.

Un document cu… probleme

Documentul la care ne referim a iscat o puternică dispută în istoriografia românească contemporană, dar diplomaţii şi politicienii vremii nu au părut foarte interesaţi de acesta. Mai mult, partea sovietică îl prezenta adeseori drept argument, deşi oarecum auxiliar în negocierile sale.

Problemele cele mai importante cu care se confruntă cercetarea atunci când se discută despre acordul din 9 martie 1918 sunt caracterul lui neclar, precum şi excesiva politizare a subiectului. Mai mult, arhiva de la Palatul Victoria nu conţine exemplarul românesc al înţelegerii14, deşi există numeroase trimiteri şi instrucţiuni pentru negocieri. Lipsa acestuia este cu atât mai surprinzătoare, cu cât un celebru contemporan îşi amintea, la 13 iunie 1918, că „C.C. Arion [ministrul de Externe în guvernul condus de Alexandru Marghiloman – n.n.] a citit actul din arhivele Ministerului de Externe prin care, faţă de Racovski, Averescu se îndatorase a-şi scoate trupele din Basarabia”15. Deducem de aici că, în vara anului Marii Uniri, el exista încă.

Toate acestea au dus la cercetarea lui în repetate rânduri, devenind practic o obligaţie pentru oricine abordează istoria anului 1918 16. Credem că o analiză atentă a acţiunilor principalilor actori români poate fi deosebit de relevantă în această privinţă.

Am apelat în special la lucrările memorialistice pentru a încerca să reconstituim atmosfera timpului. Prima problemă care apare este că memoriile generalului Alexandru Averescu nu conţin nicio menţiune despre acord17, de unde deducem că însuşi autorul principal era cumva jenat de existenţa lui.

Ce spune Duca

Acest prim guvern de război al viitorului mareşal nu a avut un ministru de Externe, interimatul fiind deţinut de preşedintele Consiliului. Pe lângă acesta, implicat în relaţiile internaţionale mai era şi Constantin Argetoianu, ministru al Justiţiei şi negociator al României pentru tratativele de pace separată cu Puterile Centrale. Asupra lui, foarte avizatul I.Gh. Duca arunca anatema răspunderii pentru acordul încheiat cu bolşevicii: „După câte mi s-a spus, din îndemnul lui Argetoianu, ai cărui părinţi erau la Odesa, Averescu, cu o uşurinţă nepermisă, a încheiat cu Rumcerodul, adică de fapt cu Racovski, o convenţie, în temeiul căreia […] el se obliga să evacueze în termen de două luni Basarabia”18. Liderul liberal ne lasă aşadar să credem că doar capriciile personale ale inamicului său politic au dus la comiterea erorii. Cu câteva pagini înainte însă, caracterul său onest îndemna pe memorialist la unele precizări legate de valabilitatea izvoarelor istorice: „Voi povesti doar pe scurt desfăşurarea acţiunii [guvernului] generalului Averescu, fiindcă nu o cunosc decât prin alţii […]. Fiind la Iaşi în contact zilnic cu Brătianu, pot spune că eram în măsură să fiu bine informat, dar ţin să insist că o valoare prezintă pentru mine faptele la care am luat parte şi alta cele ce le cunosc prin ceilalţi […]. Nu pot atribui valoarea istorică pe care alţii sunt dispuşi s-o acorde memoriilor”19. Altfel spus, însuşi I.Gh. Duca introducea un element de îndoială asupra spuselor sale.

Dacă nu am cunoaşte astăzi că niciunul dintre cei doi nu a ştiut conţinutul lucrării celuilalt, în ciuda redactării lor practic simultane20, am crede că Argetoianu a încercat să răspundă acuzaţiilor lui Duca. Credem însă că a făcut-o indirect, replicându-i fostului său aliat politic, Nicolae Iorga, ale cărui lucrări de factură memorialistică văzuseră deja lumina tiparului, deoarece „a simţit desigur îndemnul de a prezenta versiunea sa personală cu privire la aceleaşi evenimente”21. Marele istoric recunoaşte însă că era „mai legat de dl Duca, pe care îl cunoşteam de la timidele lui debuturi parlamentare şi de la care-mi luam de obicei informaţiile la Bucureşti”22. Nu vedem niciun motiv pentru care această legătură să nu fi continuat şi la Iaşi, deşi, în Memoriile sale, într-o notiţă din data de 22 ianuarie 1918 (probabil stil vechi), se plânge că „Duca a uitat cu totul drumul casei mele”23. Patru zile mai târziu însă, spre satisfacţia autorului, liderul liberal revenise, iar pe 19 februarie era tot acolo, deşi funcţia sa ministerială încetase.

Viitorul prim-ministru al lui Carol al II-lea, între 1931 şi 1932, nu pomeneşte nicăieri de implicarea celui ce îi va fi coleg la Ministerul de Finanţe în redactarea documentului de la începutul lunii martie 1918, dar insistă asupra unor interese ale acestuia în oraşul de la Marea Neagră: „dl C. Argetoianu, pe care-l zărisem numai în treacăt, dar a cărui activitate la Odesa, organizând fronda, şi contra regelui, îmi era cunoscută”24 – probabil prin intermediul lui I.Gh. Duca, am adăuga noi. Tema va reveni însă în Memorii, unde se va fi simţit obligat să noteze enigmatic, la 15 februarie 1918 (stil vechi): „Foile liberale atacă pe Argetoianu […] pentru atitudinea revoluţionară de la Odesa, cu Racovski”25.

Cert este că proprietarul de la Breasta a fost marcat de evoluţia evenimentelor de acolo, pe care le-a evocat în repetate rânduri şi pe parcursul mai multor pagini26. Despre negocierile cu structurile comuniste din frumosul port maritim, acesta afirma că „în tratativele cu bolşevicii nu pusesem niciodată multă încredere şi mă întrebam zi şi noapte cum s-o scoatem la căpătâi şi să ne scăpăm oamenii sechestraţi la Odesa”. Acestă afirmaţie nu îl împiedică pe Argetoianu să se contrazică în volumul următor al amintirilor sale: „convins că la Odesa era un colţ adormit de revoluţie, mărturisesc că nu m-am îngrijit de soarta alor mei”. Poate că da, dar a considerat necesar să facă aceste precizări abia în a doua jumătate a anilor ’30 27.

Averescu, acuzat

Ulterior, Alexandru Averescu a fost puternic acuzat pentru încheierea acestui acord. În vara lui 1918, conservatorii aflaţi la putere l-au atacat în parlament, iar generalul s-a apărat cu vigoare28. Acel moment tensionat nu este menţionat în memorii decât în treacăt de către primul ministru al momentului, ceea ce pune o oarecare îndoială asupra importanţei pe care a avut-o subiectul în realitate. Chiar şi aşa, Alexandru Marghiloman nu a amintit deloc Basarabia, ci doar replicile de la Cameră29. Spre sfârşitul anului următor, în Notele politice ale fostului şef conservator de guvern există următoarea însemnare: „«Viitorul» publică actele încheiate în februarie 1918 – sub inspiraţia lui Boyle, trebuie s-o spunem – între Averescu şi guvernul lui Racovski, la Odesa. E stupid! Şi când Coandă mi-a remis aceste piese, nici nu le-am luat în serios [subl. n.]”30.

La rândul său, Nicolae Iorga expediază rapid pregătirea evenimentului, atunci când o menţionează, la 2 februarie 1918: „Delegaţiei maximaliste la Odesa […] Averescu declară că i-a răspuns cum că nu negociază până nu se deschide calea la Odesa şi nu se liberează România”31.

Credem că, pentru a înţelege cât mai bine semnificaţia evenimentului, ar trebui să îl plasăm cât mai corect în contextul politic, de această dată mai curând intern, decât internaţional. O analiză atentă a celor de mai sus ne va conduce la câteva concluzii interesante.

Dacă ţinem cont de faptul că Alexandru Averescu a fost însărcinat cu formarea unui cabinet al cărui principal rol era să amâne cât mai mult deznodământul tragic al unei păci separate, nu vedem de ce nu ar fi aplicat aceeaşi politică – a temporizării, cum s-ar fi spus în epocă – şi în cazul relaţiei cu Răsăritul. În rest, şeful a ceea ce va fi Liga Poporului nu pare implicat prea mult în realizarea acestei înţelegeri. Relevanţa ei scăzută în momentul redactării este de înţeles, în condiţiile în care generalul se va confrunta cu afirmarea existenţei ei abia în timpul celui de-al doilea mandat al său la guvernare şi nu mai devreme de 14 noiembrie 1920 32, când Gheorghi Cicerin i-o va reaminti ministrului de Externe Take Ionescu. În acel context, atât şeful guvernului, cât şi aliatul său politic Argetoianu – ce ocupa atunci demnitatea de ministru de Interne – trebuie să fi realizat potenţialul politic negativ, ce ar fi putut crea mari greutăţi formulei guvernamentale.

Fără îndoială, amestecul celui de-al doilea este cert, activitatea lui neclară la Odesa şi legăturile pe care le avea acolo stând mărturie. Comportamentul său se încadrează însă întru totul spectrului politic tenebros ce a marcat sfârşitul anului 1917 şi anul 1918, când nesiguranţa supravieţuirii statului român a împins la acţiunile cele mai surprinzătoare. Analiza de mai sus arată că în epocă s-a discutat despre Argetoianu şi acord ca despre o bârfă, iar precizia scăzută a surselor indică în fapt existenţa unor zvonuri.

Subevaluat de români, supralicitat de sovietici

Lipsa de reacţie sau interes a tuturor celor citaţi mai sus denotă însă un singur lucru: documentul a fost subevaluat de către contemporanii săi români, care au înţeles cu oarecare surpriză mai târziu că cealaltă parte îl supralicita.

Acest prim contact între români şi nouă putere de la răsărit este, după părerea noastră, un tipar pentru ce avea să se întâmple mai departe. A fost un act încheiat într-un moment de mare gravitate pentru România, în care nu a avut de ales. Formulele găsite atunci au fost îndoielnice prin claritate şi logică şi cu o justificare juridică slabă. Mai târziu, Alexandru Averescu şi diplomaţia română se vor strădui să nege valabilitatea acordului, viitorul mareşal declarând că făcuse această concesie sub presiunea evenimentelor, că nu era vorba decât de un simplu acord militar, că textul era contradictoriu, că Rusia nu făcea nicio referire la Basarabia în Tratatul de la Brest-Litovsk şi că nimic nu o îndreptăţea să negocieze în numele Ucrainei, vecină cu Basarabia, că aceasta din urmă era încă independentă şi că România nu putea dispune de soarta unui stat suveran etc.33 Realitatea rămâne aceeaşi: şeful guvernului român, cea mai autorizată persoană din stat, a acceptat retragerea trupelor din provincie34. La rândul ei, partea sovietică, cu siguranţă minată de o completă nereprezentativitate, acceptase rezultatele negocierii din dorinţa de a avea un document cu care să atace ulterior poziţiile româneşti, indiferent de logica prevederilor acestuia sau de legitimitatea semnatarilor proprii. Mai mult, valoarea sa era una propagandistică, într-o primă fază însuşi Racovski negând valoarea sa juridică: „Les négociations favorables […] entre les autorités soviétiques en Ukraine et le gouvernement roumain en février 1918 négociations qui ne furent reduites à neant que par l’invasion germanique et autrichienne”35. Toate trasează liniile unui tablou tipic:

1. existenţa unui act internaţional – discutabil prin prevederi36, dar grav prin valoarea reprezentantului român;

2. a părţii române care a încercat să-l declare nul, aducând argumente juridice, utile în faţa unui eventual tribunal;

3. a părţii sovietice, indiferente la argumente de orice natură, care l-a folosit doar din raţiuni propagandistice.

Aceasta este schema după care s-au desfăşurat şi mai târziu atât negocierile româno-sovietice, cât şi relaţiile bilaterale. Mai mult, românii au înţeles acest pericol şi s-au străduit să îl evite mai târziu, insistând exagerat asupra procedurilor. Eroarea survine tocmai din acest mod de a acţiona: sovieticii au nesocotit complet procedura, iar România a constatat incapacitatea sa de a le opune şi altceva.

Christian Rakovski. 1873 – 1941.

Născut în Bulgaria; se stabileşte din  primii ani ai vieţii la Mangalia şi obţine cetăţenia română. Face studii de medicină în Occident, unde îl cunoaşte pe Engels şi intră în legătură cu socialişti europeni (Vera Zasulici, Wilhelm Liebnecht, Jean Jaures, Rosa Luxemburg, Troţki – pe care îl găzduieşte în 1913 la moşia sa de la Mangalia). Expulzat din ţară în 1908 fiind acuzat de atentat la siguranţa statului. Revine câţiva ani mai târziu şi se afirmă ca unul din cei mai influenţi lideri socialişti. Participă la Conferinţa de la Zimmerwald (1915). În 1916 este arestat sub acuzaţia de spionaj în favoarea Germaniei. Un an mai târziu se refugiază la Odessa şi apoi la Sankt Petersburg, fiind implicat în toate acţiunile bolşevice îndreptate împotriva României (a pus la cale inclusiv o lovitură de stat, care însă a eşuat). Preşedinte al Guvernului Revoluţionar Provizoriu al Muncitorilor şi Ţăranilor din Ucraina, apoi preşedinte al Sovietului Ucrainean. Concomitent este Comisar pentru Afacerile Străine al Ucrainei. Membru fondator al Cominternului, reprezentând Federaţia Comunistă din Balcani. Judecat în România pentru crime împotriva statului, va fi condamnat la moarte in absentia, în 1924. Numit ambasador în Marea Britanie şi Franţa. Rechemat în anul 1927, cade în dizgraţia lui Stalin şi este deportat. După ce îşi face autocritica (1934) este trimis într-o călătorie în Japonia. În 1937 este arestat şi judecat în cadrul celui de-al treilea proces al Marii Terori. Condamnat la 20 de ani temniţă grea, va fi executat NKVD în 1941.

NOTE. 1. Relaţiile româno-sovietice. Documente, vol. I: 1917-1934, editat de Direcţia Arhivă diplomatică a Ministerului Afacerilor Externe al României şi Departamentul Istorico-documentar al Ministerului Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse, redactor responsabil al ediţiei române Dumitru Preda, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999, doc. nr. 5, p. 9-10. 2. Ibidem, doc. nr. 5, p. 10. 3. Prescurtarea denumirii, în limba rusă, a Consiliului Comisarilor Poporului, guvernul sovietic. 4. Relaţiile româno-sovietice. Documente…, vol. I, doc. nr. 9, p. 15-16. 5. Ludmila Rotari, Mişcarea subversivă din Basarabia în anii 1918-1924, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p. 50-51. 6. Lidia Pădureac, Relaţiile româno-sovietice (1917-1934), Prut Internaţional, Chişinău, 2003, p. 25. Într-un documentar de mare valoare, niciodată publicat, realizat de diplomatul Dan Geblescu, în 1937, autorităţile sovietice din Odesa erau denumite „organe sporadice revoluţionare ruseşti” – Arhiva diplomatică a Ministerului Afacerilor Externe (mai departe, AMAE), Fondul 71 (1920-1944)/U.R.S.S., vol. 137, Dan Geblescu, Relaţiile dintre România şi Rusia, 1917-1937, f. 10. 7. Ibidem, Oficiul de Studii şi documentare, Ion Calafeteanu, Relaţiile româno-sovietice (1917-1940), 1967, f. 5. Cf. textul publicat în Relaţiile româno-sovietice. Documente…, vol. I, doc. nr. 11, p. 19-20. 8. Vezi şi Laurenţiu Constantiniu, Securitatea naţională şi statul sovietic. De la mesianismul revoluţionar la pragmatismul lui Stalin, în „Arhivele Totalitarismului”, anul XIII, vol. nr. 46-47 (nr. 1-2/2005), p. 16-17. 9. „Ar trebui să se înceteze orice negocieri cu maximaliştii. Germanii vor ocupa Odesa peste câteva zile” – telegrama lui Constantin Argetoianu către Alexandru Averescu, 23 februarie/8 martie 1918, Constantin Argetoianu, Memorii. Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. al V-lea, partea a V-a: (1918), Anexe documentare (1916-1918), Editura Machiavelli, Bucureşti, 1995, anexa XVIII, p. 243. 10. AMAE, Fondul 71 (1920-1944)/U.R.S.S., vol. 137, Dan Geblescu, Relaţiile dintre România şi Rusia, 1917-1937, f. 12. 11. Relaţiile româno-sovietice. Documente…, vol. I, doc. nr. 17, p. 28. 12. Nicolae Iorga, România contemporană de la 1904 la 1930. Supt trei regi. Istorie a unei lupte pentru un ideal moral şi naţional, ediţie îngrijită, note şi comentarii de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu, studiu introductiv de Valeriu Râpeanu, Editura PRO, f.a., [1999], p. 229. 13. „Regimul şi ocuparea Basarabiei nu priveau Odesa şi se hotărau numai între noi şi Sfatul Ţării din Chişinău” – Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. al IV-lea, partea a V-a: (1917-1918), ediţie şi indice adnotat de Stelian Neagoe, Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 142. Autorul afirmă însă mai încolo că germanii i-au sugerat să „negocieze pentru România până la Nistru” – ibidem, p. 214. 14. Relaţiile româno-sovietice. Documente…, vol. I, doc. nr. 16, nota nr. 1, p. 26. 15. Nicolae Iorga, Memorii. Însemnări zilnice (mai 1917 – martie 1920). Războiul naţional. Lupta pentru o nouă viaţă politică, vol. al II-lea, Editura „Naţionala” – S. Ciornei, f.l., f.d., p. 25. 16. Din numeroasele lucrări ce au abordat subiectul, menţionăm câteva din cele apărute în ultimul deceniu: Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997, p. 289, Marin C. Stănescu, Armata română şi unirea Basarabiei şi Bucovinei cu România, 1917-1919, Ex Ponto, Constanţa, 1999, p. 83-89; Ludmila Rotari, op. cit., p. 53-54; Petre Otu, Mareşalul Alexandru Averescu: militarul, omul politic, legenda, Editura Militară, Bucureşti, 2005, p. 212-225; Emilan Bold, Răzvan Ovidiu Locovei, Relaţii româno-sovietice (1918-1941), indice general de Alexandrina Ioniţă, Casa editorială Demiurg, Iaşi, 2008, p. 65-67. 17. Mareşal Alexandru Averescu, Notiţe zilnice din război, vol. al II-lea: 1916-1918 (Războiul nostru), ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de Eftimie Ardeleanu şi Adrian Pandea, Editura Militară, Bucureşti, 1992, passim. 18. I.Gh. Duca, Amintiri politice, vol. al III-lea: [1917-1919], Jon Dumitru-Verlag, München, 1982, p. 75. 19. Ibidem, p. 67. 20. Responsabilul ediţiei din 1994 preciza că I.Gh. Duca şi-a scris Memoriile „în lunga şi frământata perioadă de opoziţie a Partidului Naţional-Liberal (noiembrie 1928 – noiembrie 1933)” – idem, Memorii, vol. al IV-lea: Războiul, partea a II-a: (1917-1919), ediţie de Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1994, p. 5. Acestea au fost publicate pentru prima dată în 1982, în Germania, deci multe zeci de ani după decesul protagoniştilor. În schimb, Argetoianu ar fi făcut-o „la bătrâneţe, în anii 1930-1940” – Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. I, partea I: Până la 1888, ediţie şi postfaţă de Stelian Neagoe, Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 5. 21. Andrei Pippidi, O „comedie umană” românească, în idem, Despre statui şi morminte. Pentru o teorie a istoriei simbolice, Polirom, [Iaşi], 2000, p. 167. 22. Nicolae Iorga, Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost, vol. al II-lea: Luptă, Editura N. Stroilă, Bucureşti, 1934, p. 272. 23. Idem, Memorii. Însemnări zilnice (mai 1917 – martie 1920). Războiul naţional. Lupta pentru o nouă viaţă politică, vol. I, Editura „Naţionala” – S. Ciornei, f.l., f.d, p. 256. 24. Idem, O viaţă de om…, vol. al II-lea, p. 293. 25. Idem, Memorii…, vol. I, p. 283. 26. Constantin Argetoianu, Memorii. Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. al V-lea, partea a V-a: (1918)…, p. 89-102. 27. Din nou, Andrei Pippidi a stabilit cu precizie că „volumele IV şi V [din Memoriile… lui Ctin Argetoianu – n.n.], care continuă relatarea războiului, pot fi datate după 1935, al doilea dintre ele fiind, clar, din 1938.” – Andrei Pippidi, Cinicul mântuit, în idem, Despre statui şi morminte. Pentru o teorie a istoriei simbolice, Polirom, [Iaşi], 2000, p. 174. 28. Marin C. Stănescu, Armata română şi unirea…, p. 87 şi 88-89; vezi şi Petre Otu, Mareşalul Alexandru Averescu…, p. 222-223. 29. Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. al III-lea: România şi Primul război mondial (1914-1919). Războiul (1918-1919). România politică după întregire (1920-1924). Addenda (1897-1911), ediţie şi introducere de Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1995, p. 162. 30. Ibidem, p. 325. 31. Nicolae Iorga, Memorii…, vol. I, p. 270. 32. AMAE, Fondul 71(1920-1944)/U.R.S.S., vol. 134, telegramă a lui Gh. Cicerin, comisar al poporului pentru Afacerile Străine, către Take Ionescu, ministru de Externe al României, 14 noiembrie 1920, f. 76. 33. Dan Geblescu, Relaţiile dintre România şi Rusia, 1917-1937, f. 13-17. 34. Nicolae Titulescu, Basarabia, pământ românesc, ediţie îngrijită de Ion Grecescu, Editura Rum – Irina, Bucureşti, 1992, p. 56. 35. AMAE, Fondul 71 (1920-1944)/U.R.S.S., vol. 134, telegramă a lui Cr. Racovski către Alexandru Vaida-Voevod, 2 martie 1920, f. 15. 36. O recunoştea viitorul preşedinte al P.N.L.: „Este de închipuit ce argument a dat astfel bolşevicilor împotriva noastră, căci mărturiseam noi înşine într-un act oficial că ocuparea Basarabiei era un act precar.” – I.Gh. Duca, op. cit., ediţia 1982, p. 75.