Autor: prof. univ. dr. Ion Calafeteanu.
Era 22 august 1939, dimineaţa, când primul ministru Armand Călinescu este informat despre ceea ce el numea a fi „ lovitura de teatru a acordului germano-sovietic”. Şi primul ministru nota în carnetul de însemnări : „ Socotesc situaţia foarte gravă. S-au înţeles oare la o împărţire a României şi Poloniei? […] Mă gândesc să prezint demisia, spre a înlesni o mai largă concentrare”. Imediat, împreună cu ministrul de externe, Grigore Gafencu, cei doi sunt primiţi în audienţă de regele Carol al II-lea, pe care îl găsesc „ impresionat” de ştirea privind acordul germano-sovietic, dar „ neschimbat în opinii! Tot antigerman şi pro-francofil, pro- anglofil. Crede că am urmat o bună politică. Vom continua şi vom întări înarmarea. Atmosfera exclude ideea schimbării de guvern”.
Regele îngrijorat
În „ Însemnările zilnice” , regele îngrijorat confirmă convorbirea cu Armand Călinescu şi Grigore Gafencu şi îşi mărturiseşte îngrijorarea: „Se mai pune întrebarea, foarte importantă, ce preţ au plătit germanii pentru această schimbare la faţă; unii, cum e Urdăreanu, cred că şi-au împărţit teritoriile Europei Orientale, mai ales cele poloneze şi ale noastre. În tot cazul, noi suntem în primul plan al primejdiei. Impresia mea este că primii care vor fi atacaţi nu vom fi noi, ci polonezii, nu din punctul de vedere strategic, care ar cere tocmai aceasta, ci din punctul de vedere al prestigiului german, care cere să se dea lovitura naţională pentru teritoriile revendicate de ea faţă de Polonia”.
Înţelegerea sovieto-germană a agravat în mod fundamental situaţia internaţională a României. Dacă până atunci factorii de conducere ai ţării luau în calcul Uniunea Sovietică ca un posibil aliat împotriva unui eventual atac german, de acum înainte Uniunea Sovietică devenea principalul adversar, care ameninţa nu numai integritatea teritorială a ţării, ci şi ordinea socială internă.
În situaţia creată prin acordul sovieto-german din 23 august 1939 posibilitatea de mişcare în plan internaţional a guvernului român devenise foarte redusă, iar izolarea ţării se profila tot mai clar. Conducătorii Reichului şi-au dat seama de situaţia extrem de dificilă a României şi imposibilitatea ei practică de a mai interveni, în noile condiţii, împotriva Germaniei, în cazul unui conflict. Chiar la 22 august 1939, într-un discurs ţinut în faţa comandanţilor armatei germane, Hitler afirma că posibilităţiile de rezistenţă şi împotrivire ale statelor din Sud-Estul Europei fuseseră paralizate, iar România era izolată. Peste câteva zile, în mesajul către Mussolini din 25 august 1939, Hitler relua aceste aprecieri, subliniind „ înainte de toate” că posibilitatea intervenţiei României în cazul unui război „ nu mai există!” . „În aceste împrejurări – se spunea mai departe în mesaj – chiar şi Turcia nu poate face nimic altceva decât să-şi revizuiască poziţia anterioară. Repet, însă, că România nu se mai află în postura de a putea lua parte la vreun conflict împotriva Axei.”
Diplomaţia românească reacţionează
După anunţarea acordului sovieto-german, diplomaţia românească a iniţiat un proces de consultare cu guvernele aliate, în vederea stabilirii unei politici comune în situaţia nouă creată.
În acele zile de sfârșit de vară Bucureştiul devenise un adevărat centru de consultări privind poziţia adoptată de Anglia și Franța, dar și de fiecare țară din Înțelegerea Balcanică față de conflagrația ce se apropia. Acest rol, deosebit de util, era facilitat de faptul că guvernul român întreținea relații excelente cu absolut toate celelalte guverne ale Înțelegerii Balcanice, iar Grigore Gafencu era președintele în exercițiu al Consiliului Permanent al Înțelegerii Balcanice.
În felul acesta, guvernul de la București a fost primul care încă din jurul datei de 28 august 1939 a putut să-și dea seama de similitudinea pozițiilor țărilor din Înțelegerea Balcanică, bazată pe dorința de a feri Balcanii de război – în cazul în care nu s-ar fi produs un atac în această zonă – și pe respectarea fermă a angajamentelor asumate. În aceeași zi, Grigore Gafencu a trimis misiunilor diplomatice ale României de la Paris și Londra o telegramă în care preciza astfel politica guvernului român: „ 1. Înțelegem să menținem integral hotărârea noastră de a ne apăra în contra oricărei atingeri a independenței noastre și a integrității noastre teritoriale. 2. Vom respecta toate angajamentele politice și militare pe care le-am contractat și care – de altfel – sunt bine cunoscute. 3. Ne vom strădui să apropiem țările Înțelegerii Balcanice și să coordonăm acțiunea lor. În special vom lucra în vederea unei apropieri între Turcia și Iugoslavia. 4. Urmărim o politică de destindere față de Ungaria și Bulgaria care, pentru moment, ar părea dornice să păstreze neutralitatea”. La Roma și Berlin, o dată cu exprimarea dorinței de pace a poporului român, Grigore Gafencu a comunicat hotărârea fermă a guvernului român de a respecta angajamentele pe care le avea față de „ pacea balcanică”.
Ca urmare a acestor acțiuni de informare și clarificare, când a început războiul guvernul român n-a avut de precizat decât „o atitudine dinainte lămurită”, cum afirma Grigore Gafencu în discursul ținut la 29 noiembrie 1939 în fața Senatului. Această atitudine reprezenta, de fapt, rezultatul unui întreg ansamblu de factori – interni și externi – în care determinantă a fost convingerea guvernului român, larg împărtășită de opinia publică, că în situația istorică concretă, deosebit de complexă, existentă în acea perioadă, rămânerea în afara conflictului putea crea condițiile favorabile menținerii independenței și suveranității naționale, integrității teritoriale a țării.
Comunicatul Guvernului
În dimineața zilei de 1 septembrie 1939 se producea atacul Germaniei împotriva Poloniei, fără declarație de război. Două zile mai târziu Anglia și Franța declară război Germaniei. Începuse cel de-al doilea război mondial.
În contextul internațional nou creat, la 4 septembrie 1939, la ora 18.00 la București, a avut loc o reuniune a Consiliului de Miniștri, în urma căruia a fost publicat un „Comunicat” în care se arăta printre altele : „În ce privește politica externă suntem hotărâți a păstra mai departe atitudinea pașnică de până acum, urmărind buna înțelegere cu toți vecinii țării. În acest spirit, guvernul este gata să reînnoiască propunerea pentru încheierea unui pact de neagresiune. Totodată însă, guvernul veghează la siguranța intereselor naționale și a luat măsurile necesare pentru a face față apărării fruntariilor”.
Comunicatul guvernului nu conține niciun element care să ne determine să considerăm că ar reprezenta o declarație de neutralitate; de altfel, cuvântul „neutralitate” nici nu apare în text, unde se amitește doar de „atitudinea pașnică de până acum”. Or, asumarea neutralității presupunea îndeplinirea unor obligații prevăzute de Convenția a V a de la Haga din 1907 cu privire la drepturile și obligațiile statelor neutre în războiul terestru și de Convenția a XIII – a de la Haga din același an cu privire la drepturile și datoriile statelor neutre în războiul maritim. Aceste „obligațiuni” România și le va asuma la 6 septembrie 1939.
Consiliul de Coroană
În seara zilei de 6 septembrie 1939 la Palatul Cotroceni s-a întrunit Consiliul de coroană, care a discutat situația internațională și politica externă a guvernului român în noile împrejurări. Cei prezenți (Armand Călinescu, Grigore Gafencu, Ernest Urdăreanu, generalul Arthur Văitoianu, dr. Al. Vaida-Voevod, George Mironescu, Nicolae Iorga, dr. C. Angelescu, Gheorghe Tătărescu, Constantin Argetoianu și generalul Ernest Baliff), după câteva cuvinte de introducere ale regelui Carol al II-lea, care a lămurit „rostul acestui Consiliu în zilele acestea de adâncă frământare” – cum nota Grigore Gafencu în însemnările sale – au ascultat o expunere a ministrului de externe asupra politicii externe „în lunile din urmă”, atitudinea României „față de conflictul care a izbucnit între Polonia, Germania, Franța și Anglia”, raporturile cu „cele patru state beligerente și starea în care se află relațiile noastre cu țările vecine”. Membrii Consiliului au aprobat fără rezerve politica dusă până atunci de guvern (Vaida: „S-a făcut ce se putea face în împrejurări atât de grele”; Mironescu: „Sunt de acord cu politica făcută până acum de guvern și felicit”; Angelescu: „Dacă s-a procedat bine? S-a făcut tot, nu se putea face mai mult”; Argetoianu: „Ca și toți colegii nu pot decât să aprob tot ce s-a făcut”) și s-au pronunțat în unanimitate pentru neutralitate și pentru publicarea unei declarații în acest sens. Dacă nu se poate vorbi în rândurile celor prezenți de puncte de vedere diferite în această problemă, totuși, din notele lui Armand Călinescu, Grigore Gafencu și regele Carol al II-lea, care ne dau informații asupra discuțiilor purtate în Consiliul de Coroană, se pot observa anumite accente față de unele aspecte ale politicii externe românești.
Astfel, Văitoianu – primul dintre vorbitori – s-a declarat pentru „neutralitatea absolută”, dar în acelaşi timp a cerut guvernului să ia măsuri de întărire a armatei („să dăm pentru oștire”). Vaida s-a pronunțat pentru publicarea unei declarații de neutralitate („să se dea comunicat pentru neutralitate”), afirmând că „știe că Germania așteaptă o asemenea declarație”; el a cerut totodată guvernului să încerce să obțină garanții din partea marilor puteri, în special a Germaniei, că vor respecta neutralitatea României („… Ne vor da și ei garanții că se respectă această neutralitate”), să continue eforturile pentru încheierea unui tratat de neagresiune cu Ungaria ( ceea ce ar aduce „o destindere în toată țara și îndeosebi în Ardeal”) și să dea toată atenția raporturilor cu Uniunea Sovietică („Trebuie să căutăm lămuriri cu privire la intențiile rusești, ca să putem pune capăt îndreptățitei noastre îngrijorări”). Aprobând ideea publicării unei declarații de neutralitate („Dacă Germania se mulțumește cu o declarație de neutralitate a Iugoslaviei – foarte bine. Neutralitatea este un lucru foarte larg și foarte vag”), G.G. Mironescu a cerut și el guvernului să obțină garanții din partea Germaniei că va respecta neutralitatea României („Dacă putem obține garanții de la Germania și o asigurare de respectare, cu atât mai bine”). A luat cuvântul apoi Nicolae Iorga, care după ce a lăudat „atitudinea demnă și neînfricată pe care o avem în afară”, a relevat situația internațională dramatică în care se afla țara. „Să nu facem niciodată o politică de frică – a arătat Nicolae Iorga. Să nu se creadă niciodată că ne închinăm puterii pentru că este putere. O asemenea închinare ar fi un act degradant și ar fi păcat de toate jertfele pe care le-am făcut în trecut și le facem și azi pentru țară. Țin să spun următoarele: facem o altă politică decât aceea pe acre am dori să o facem. Am fi voit o altă politică, nu ne e dat s-o împlinim. Deci vom păstra neutralitatea. Dar să fie o neutralitate demnă și onestă. Intervențiile necontenite ale domnului Fabricius, care nu are spirit, nici simțul realitățiilor, trebuie să se termine odată. Publicul nu vrea războoi, nu vrea însă biruința Germaniei. Dorim cu toții încetarea unui regim de teroare în Europa. Neutralitatea înseamnă onestitate – să păstrăm o neutralitate onestă. Nu trebuie să îngăduim mai mult ca alte state neutre. Este singura atitudine pe care o putem avea”. În continuare Iorga, s-a referit la sistemul de alianțe ale României: „Angajamentele față de balcanici – a arătat el – chiar și dacă nu ne-ar conveni toate, trebuie respectate. Sunt ușurat să știu , din declarațiile ministrului de externe, că nu avem un angajament față de Polonia pentru a o ajuta într-un conflict cu Germania și că avem astfel dreptul să râmânem neutri. Colonelul Beck, care reprezintă o mândrie fără consecvență, nu ne-a putut astfel împinge în toate aventurile”. Pentru o neutralitate „cu cinste și corectitudine” s-a pronunțat și C. Angelescu, iar Gh. Tătărescu era convins că atitudinea României „față de conflictul actual” nu trebuie dictată de „simțăminte”, ci de „realități”. „Ni se cere un răspuns de oameni de răspundere – a arătat Gh. Tătărescu. Nu poate fi decât un singur răspuns. România față de conflict nu se poate angaja decât pe temeiul unei perfecte neutralități. Armata noastră trebuie să fie o rezervă strategică… Armata trebuie să stea de veghe la hotare, în această privință țara este unanimă”. În favoarea neutralității a vorbit și C. Argetoianu („Trebuie să declarăm că suntem neutri. Nu trebuie să ne fie frică s-o spunem. Să fim neutri, cinstiți și s-o spunem pe față”), care a relevat, totodată, importanța deosebită pe care guvernul trebuie să o arăte stabilirii unor relații amicale cu U.R.S.S. („Totul însă este nesigur. Un singur lucru este sigur. La sfârșit va rămâne o putere imensă: Rusia… Să băgăm seamă la Rusia. Este victorioasa zilei de azi. Cer deci raporturi normale cu Rusia. Să căutăm lămuriri și, o apropiere de ea. Este foarte bine că s-a schimbat personalul Legației de la Moscova. Ar fi bine însă să trimitem acolo personalități însemnate, cu autoritate internațională, care să poată avea o înrăurire aspra ideologilor moscoviți. Să trimitem, de pildă, pe domnul profesor Iorga… Ar fi un punct de plecare cu Rusia”). „Mulțumit de acțiunea guvernului”, generalul Baliff a subliniat în cuvântul său necesitatea de a păstra intactă puterea armatei române („Armata noastră nu poate da ajutor în afară, ea trebuie să ne apere la hotare”). Ultimul a luat cuvântul Armand Călinescu, care a arătat că acțiunea guvernului român a avut în vedere trei acțiuni: păstrarea ordinii în țară, „să întărească prin toate jertfele și cu toată străduința armata” şi „să urmeze relații pașnice cu străinătatea, întărind alianțe și neprovocând pe nimeni”.
Declarația de neutralitate
În urma dezbaterilor din Consiliul de coroană a fost dat publicității un comunicat prin care România se angaja la „observarea strictă a regulilor neutralității stabilite prin convențiile internaționale față de beligeranții din actualul conflict”.
Acest comunicat întrunea toate elementele unei declarații de neutraliate, și de altfel, a și fost considerat ca atare.
Hotărârea din 6 septembrie 1939 nu contravenea niciunei obligațiuni asumate de România pe plan internațioanl: garanțiile anglo-franceze din 13 aprilie 1939, aveau caracter unilateral, neangajând partea garantată la reciprocitate; de asemenea, România nu era obligată să intervină în război nici prin obligațiile ce-i reveneau prin tratatul de asistență româno-polon.
Declarația de neutralitate a României la începutul celui de-al doilea război mondial nu a reprezentat un act singular în viața internațională. Dimpotrivă, ea s-a înscris într-un larg curent neutralist, care a cuprins în această perioadă nu numai Europa, ci și alte continente. „Curg de pretutindeni… declarații de neutralitate” – nota N.D. Cocea, la 6 septembrie 1939, reușind să surprindă în câteva cuvinte întreaga amploare a acestui fenomen.
Incontestabil însă simpatia poporului român era de partea Angliei, Franței și Poloniei. Acest sentiment îl exprima C. Argetoianu în Consiliul de coroană când declara: „Noi știm cine am vrea să învingă – este un sentiment unanim în tara noastră”. Dar, în septembrie 1939, România, ca urmare a evoluției situației internaționale, a mutațiilor ce avuseseră loc în raporturile dintre Marile Puteri, nu mai era în situația de a se alătura Poloniei, Angliei și Franței, deși încrederea în cele două mari puteri occidentale, în capacitatea lor, era aproape neștirbită în acel moment.
„Trebuie să declarăm că suntem neutri. Nu trebuie să ne fie frică s-o spunem. Să fim neutri, cinstiți și s-o spunem pe față” (ConstantinArgetoianu)
Neutralitatea diferențiată
Guvernul însuși a dat neutralității o interpretare favorabilă Angliei și Franței și în special Poloniei, ceea ce însemna că, de fapt, neutralitatea României era „diferențiată”. Spre deosebire de neutralitatea „nediferențiată”, prin neutralitate diferențiată – noțiune intrată în dreptul internațional după semnarea pactului Briand-Kellogg din 27 august 1928, care interzicea războiul de agresiune – statul neutru poate, într-o anumită măsură, să ia poziție împotriva agresorului și să ajute victima agresiunii, dând acesteia „ orice ajutor în afara războiului” ( every assistance short of war). Chiar în cadrul Consiliului de coroană s-au auzit glasuri care s-au pronunțat în acest sens. Astfel, Gh. Tătărescu declara „Avem o obligație morală față de Polonia. Suntem aliați cu polonezii. Alianța noastră nu joacă față de Germania… Să ținem seama de tot ceea ce ne leagă de Polonia (să inlesnim trecerea de arme). Să ne gândim la sfârșitul războiului. Mă urmărește obsesia Conferinței… De război vom scăpa poate… De Congres nu. Deci trebuie să păstrăm prieteniile noastre. Dibăcia cu care s-a condus până azi politica noastră externă este o garanție că vom putea păstra aceste prietenii”. O politică de păstrare a vechilor prietenii recomanda și Nicolae Iorga: „Să ne gândim la sfârșitul acestui conflict. Va fi un Congres de pace. Nu putem da concursul pe care am fi dorit Franței și Angliei. Trebuie însă ca neutralitatea noastră să fie astfel păstrată – de cercurile conducătoare, de public, de presă ( mă gândesc cu scârbă la articolele din Porunca vremii și din Curentul) – ca să nu jignim prietenii noștri. Trebuie ca atitudinea noastră să fie astfel ca la Congres să nu găsim împotriva noastră pe aceia care au dus drepturile noastre la biruință”. Aceeași idee, cu aproape aceleași cuvinte – dar și mai clar exprimată – a fost reluată de marele savant la 29 noiembrie , în discursul ținut la Senat pe marginea raportului de politică externă prezentat de Grigore Gafencu. „Această neutralitate – spunea Nicolae Iorga – să fie de așa natură încât la negocierile de pace să găsim prin purtarea noastră aceleași prietenii care ne-au ajutat să întemeiem statul român în hotarele de astăzi”.
Primul ministru Armand Călinescu a insistat foarte mult ca textul declarației de neutralitate să fie adoptat în forma în care a fost , în final, publicat, cu scopul ca la adăpostul convențiilor internaționale privind regulile neutralității în caz de război, să poată să se opună presiunilor naziste, care căutau să obțină sistarea transportului de material de război anglo-francez pentru Polonia, via România. Precauţiile premierului român aveau o bază reală. Încă la 31 august ministrul Fabricius s-a prezentat în audienţă la Armand Călinescu (după ce cu câteva ore înainte fusese la Grigore Gafencu, în aceeaşi problemă, şi cu acelaşi „succes”) pentru a-i cere oprirea unui transport de 3.000 de bombe cu destinaţia Polonia. Încă de atunci, Armand Călinescu a căutat ca, apelând la normele dreptului internaţional, să asigure Poloniei întregul sprijin. El a declarat lui Fabricius că „după dreptul internaţional, transportul de arme nu poate fi refuzat de o ţară neutră… De altfel, a împiedica transportul nu mai este un act de neutralitate, ci este un act de parţialitate şi înseamnă încercuirea unei ţări”. Ajutorul material şi moral acordat ulterior Poloniei a demonstrat în mod evident păstrarea ataşamentului faţă de vechile alianţe. Guvernul român nu numai că a permis aprovizionarea Poloniei cu armament, după blocarea Mării Nordului şi a Mării Baltice de către submarinele germane, ci ca un gest de pritenie, a intervenit la Ankara pentru a obţine consimţământul guvernului turc ca transportul de arme să se facă prin Strâmtori.
După înfrângerea Poloniei, România a acordat azil la aproximativ 100.000 emigranţi, printre care 60.000 soldaţi, şi membrilor guvernului polonez, a permis tranzitul unei canitităţi de peste 70.000 kg. aur etc în ciuda protestelor repetate ale guvernului Reichului.
Neutralitate temporară?
Definindu-şi poziţia prin comunicatul Consiliului de coroană din 6 septembrie 1939, guvernul român nu avea în vedere, la acea dată, o neutralitate pe timp nedeterminat şi în orice condiţii, ci una limitată la „beligeranţii din actualul conflict”. Această formulă va apărea de nenumărate ori în documentele diplomatice româneşti în următoarele luni. Ea va fi prezentă, între altele, în propunerile guvernului român din 30 octombrie 1939 privind crearea „blocului neutrilor”. În acest document apărea şi o determinare mai precisă, vorbindu-se de o neutralitate limitată „ în cadrul actualului conflict”, adică în cadrul conflictului care opunea pe de o parte Anglia şi Franţa şi pe de altă parte Germania. În cazul, deci, în care „cadrul” conflictului s-ar fi schimbat, guvernul român nu s-ar mai fi simţit obligat să urmeze politica de neutralitate. Guvernul german a sesizat importanţa deosebită a acestei formulări (pe care a calificat-o drept „ înşelătoare”) şi a ţinut cont de ea la definirea punctului său de vedere faţă de blocul proiectat.
Documentele lasă să se întrevadă şi o altă situaţie în care ar fi fost posibilă ieşirea României din neutralitate. Astfel, într-o discuţie pe care ambasadorul polon la Bucureşti, Roger Racynski, a avut-o la Ministerul Afacerilor Străine al României în primele zile după declanşarea războiului, i s-a spus că „deşi România se situează deocamdată pe o poziţie de expectativă, într-o etapă ulterioară nu este exclusă intervenţia armată, în funcţie de ajutorul anglo-francez acordat României”. Aceasta ar fi, după unii autori, şi semnificaţia constituirii la 11 septembrie 1939 a grupului de armate vest, de sub comanda generalului Motaş.
Şi în ţară, influente cercuri politice priveau neutralitatea României ca temporară, şi anume până la lichidarea de către englezi a slăbiciunii lor, considerată trecătoare. Cercurile politice din jurul Partidului Naţional Ţărănesc, de exemplu, afirmau că „ la momentul oportun ne vom situa alături de franco-englezi, pentru ca la viitoarea masă verde să putem susţine integritatea hotarelor nostre”, iar cercurile din jurul Partidului Naţional Liberal considerau că „atunci când fronturile se vor schimba, şi decizia României va putea fi alta”.
Dar nici una dintre eventualităţile care ar fi putut determina intrarea României în luptă de partea Angliei, Franţei şi Poloniei la începutul celui de-al doilea război mondial nu s-a produs, astfel că România a continuat să ducă mai departe o politică de neutralitate, aşa cum hotărâse Consiliul de coroană la 6 septembrie 1939, încercând, totodată, în perioada imediat următoare, să ia o serie de iniţiative diplomatice menite, în esenţa lor, a servi la apărarea independenţei şi suveranităţii naţionale, a integrităţii teritoriale a patriei.