Autor: prof. Elena Corina Mihail.

Una dintre problemele care a preocupat, cel puţin în primă fază, exilul politic românesc de după 1848 a fost aceea a justificării revoluţiei. Această adevărată obsesie poate fi justificată nu doar ca o necesitate a „celebrării “ mişcării şi a sublinierii rolului, personal, asumat atunci de către exilaţi, ci şi din raţiuni, poate chiar mai importante. Pe de o parte, adversarii revoluţiei au prezentat-o ca pe un fenomen accidental, fără trecut şi fără viitor, o imitaţie artificială a unor fapte din Occident, menită a provoca dezordine în Principate şi a da, din nou, ocazia şi justificarea intervenţiei armatei străine. Pe de altă parte, îndreptăţirea ridicării de la 1848 s-a impus  ca o necesitate şi din perspectiva considerării revoluţiei ca o metodă viabilă de rezolvare a problemelor cu care se confrunta societatea românească (cu observaţia că maniera revoluţionară a fost, treptat, abandonată, în favoarea „căii legaliste”, a apelului la diplomaţiile europene).

Cei „doi 1848”

Între atâtea „voci” din interiorul exilului – cu deosebire detaşându-se cea a lui Bălcescu, care s-a pronunţat în Mersul revoluţiei în istoria românilor – se remarcă şi punctul de vedere insolit a lui Ion Heliade Rădulescu, punct de vedere pe care exegeţii săi nu l-au înfăţişat decât parţial, probabil pentru a nu „strica” imaginea din posteritate a „eroului” de la 1848.

În perioada surghiunului, Heliade a formulat principiile care au stat la baza teoriei celor „doi 1821, doi 1848”, la care s-a adăugat, mai târziu şi teoria celor „doi 1859”. Această teorie a fost inserată în lucrarea Equilibrul între antithesi sau spiritul şi materia, publicată începând din 1859, deci după revenirea lui Heliade în ţară1. Se ştie cu certitudine că acesta îşi formase o anumită viziune în legătură cu revoluţia din ’48, în perioada exilului, pentru că şi-a exprimat gândurile în corespondenţa din aceşti ani (scrisorile fiind aproape singura modalitate de comunicare la distanţă, disponibilă exilaţilor).

Conducătorul marcant al evenimentelor din 1848 a încercat să-şi justifice prezenţa şi atitudinea din timpul revoluţiei, având în vedere că a fost supus unui adevărat rechizitoriu de către cei care l-au exilat, adversarii revoluţiei, care considerau că o astfel de mişcare reprezintă o conspiraţie infamă, prin care se urmărea preluarea puterii de către nişte „aventurieri”2. Era, în egală măsură, şi o justificare faţă de acuzaţiile venite din partea colegilor săi revoluţionari, care, în acele momente, împărtăşeau, la fel ca şi Heliade, soarta proscrişilor. Se poate ca Heliade să fi avut în vedere şi ideea că tinerii care „vor mai ridica capul ca la 1848 să nu mai repete greşelile de atunci”, ci „să fie preparaţi cu ştiinţe, adică cu adevăr”3.

În teoria sa despre cei „doi 1848”, Heliade consideră „că un 1848 vine de peste Prut şi se dospesce în Iaşi de Phanarioţi, de fiii desnaturaţi ai Moldovei şi se dospesce ca şi mişcarea de la Brăila în casele agenţilor Rusiei”. În continuare autorul explică: „aceştia formară comitetul revoluţionar din Bucureşti”, iar programul lor era acela „de a da Terrei focu de trei părţi Ocnele Mari, Telega şi Islaz, de a da pradă averile împărţind proprietăţile, de a viola persoanele, de a lovi în onoarea familiilor, de a desnatura şi a distruge drepturile Patriei”4.  „La ivirea pericolului, un alt 1848 apare, cu totul român, eşiit din societatea secretă; Şi aquesta strigă mai înteiu: Urescu Tyrannia – Mi-e frică de Anarchia; Duhamel, trimisul Russiei, îi astupă gura, pentru qua prin Anarchia se încerca să deschidă drumul ocupaţiunii”5.

Ideea conspiraţiei ruseşti apare, consemnată în scris, după cunoştinţa noastră, încă din 1849 (este posibil ca aceasta să fie chiar anterioară), în Memoriul adresat Cabinetului englez de către Heliade Rădulescu, Chr. Tell şi N. Golescu. Aici se explică faptul că, la 1848, Rusiei „îi trebuia cu ori que preţu un pretestu spre a occupa Moldova şi Terra Românească o rescola anarchica, ca a lui Ipsilanti”6.

Conspirația rusească

În următorul an (1850), ideea conspiraţiei este reluată de Heliade într-o scrisoare publică: „comisarul Czarului complotă în umbră şi de façă în casa consulului russu, în casa lui Mavru, cu toate cuscreniile lui şi adepţii lor”7. În scrisoarea din 19/31 aprilie 1854, adresată lui Gh. Magheru, Heliade repetă ideea existenţei unei „conspiraţii urdzită de Muscali, spre a turbura pacea şi ordinea ţerei, a face o zaveră, spre a se da un pretext Ruşilor de a coprinde Principatele”8. Formulând această teorie despre revoluţie, Heliade se simte dator să-şi argumenteze poziţia în cadrul acestor evenimente: „Eu nici în ţeră nici în strinătate n’am pre pronuncat vorba revoluţie; mai pretutindenea, vorbind despre evenimentele noastre din 1848, le calificu cu numele Mişcare – Regeneraţie […]. Eu de m’am amestecat în Mişcare, cugetul meu, sforţele mele n’au fost decât a şterge spiritual incendiar”9. Scriindu-i, trei ani mai târziu ( 14/26 octombrie 1854) lui Gr. Grădişteanu, realizează că rolul său în timpul revoluţiei nu a fost doar de potolire a spiritelor, ci a fost un adevărat apărător al ordinii: „mişcarea de la 48 […] se cuvine a fi considerată din doi părţi: din a turburătorilor de meserie şi dintr’a aperetorilor. Cei d’ânteiu au fust şi suntu instrumentele politicii moscovite […] cei d’ai doilea au fost şi sunt victime ale instinctului de apărare”10. În lucrarea Equilibrul între antithesi, Heliade devine „axul” principal al “apărării”: „eu cu ai mei”, adică „Magheru cu 200 dorobanţi, Fraţii Racotă cu 200 lăncieri, G. Zalycu cu Campania de 200 pedeştri dela Celeiu. Aqueştia chemară naţia la pace şi la libertate”11.

Alături de Rusia, care reprezenta puterea protectoare în Principate, cele două ţări româneşti se aflau şi sub suzeranitatea Porţii. Faţă de aceasta din urmă, Heliade a manifestat simpatie şi, totodată, a explicat şi cauza necesităţii menţinerii suzeranităţii Imperiului Otoman: „Ammu proclamat suzeranitatea Turciei pentru que e strâns legată cu esistinţa noastră politică şi naţională, pentru que fără densa se rumpu tractatele şi fără tractate cădem subt dreptul quellui mai puternicu”12. Heliade consideră că „turcii ne sunt necesari” , că „avem cu toţii aquelleaşi interese, aquelleşi inemici” şi că „fără turci ne înghite panslavismul Czarului”13. Dispunând de autonomie şi aflându-se sub suzeranitatea Porţii românii ar fi putut, în concepţia lui Heliade, „să reformeze şi să amelioreze legile”, neputând nimeni să-i împiedice „dequat cu violaţia”14.

Conspirația sprijinită de „ciocoi”

Conspiraţia rusească în Principate nu se limitează, în viziunea lui Heliade, doar la un nivel naţional, activitatea Rusiei fiind mult mai complexă („Coada lui Duhamel era şi în Câmpul Libertăţii şi în comisia de proprietari şi clăcaşi şi în agie cu demagogii ei şi la arderea Regulamentului şi la Spirea etc”)15. De aceea, Heliade găseşte cu uşurinţă un „corespondent” al conspiraţiei ruseşti şi la nivelul cel mai înalt al ierarhiei sociale. În optica sa există o interdependenţă între conspiraţia rusească pe plan naţional şi pe cel social, în clasa conducătoare existând „elemente străine”: „se află în ţară o gaşcă de vreo 30-40 de familii, compusă din pripasuri de pe la Fanar şi Ruşi, de câţi-va pământeni interesaţi la domnie şi portofoliuri ce se vând şi la Ruşi şi la Austrieci şi la dracu pentru interesele lor şi pentru a mentine ţera dinaintea lucrurilor ce le venia bine; dar aceea nu sunt nici naţia nici boierimea ţerei”16. Aceştia sunt ciocoii. În lucrarea Issachar. Englesii şi francesii sau dreptul şi datoria, libertatea şi egalitatea, Heliade ne prezintă ciocoiul, care, „după faptele sale”, este „servil, tîrrîtor, lingariţu, mincinos, declamator, sophist, arrogant, impertinent […], calumniator, spion, trădător, despot[…]. Ciocoii sunt cei care au pregătit zavera în ţară, cei care au dorit anarhia”17. „Ciocoia este ciuma şi cholera nu numai a Boieriei, ci a sociatăţii întregi”18.

Pe ciocoi îl găsim creionat de Heliade şi în cunoscutul pamflet Măceaşul şi florile, în care autorul sugerează ideea că acesta nu este un personaj autohton, ci un străin care serveşte intereselor ruseşti19:

„Un Măciş ghimpos, sălbatic/ De prin locuri depărtate/ Noduros, râios, iernatic/ Smuls de criveţe turbate/ Aruncat într-o grădină/ […]/ Măi Măcişe, Măi Măcişe, / Măi spioane, măi ploscaşe/, Dă-ne pace şi te cară/, Du-te dracului din ţară”.

„Zavera” și „contrazavera”

Boierii ţării sunt  cei care „au luptat, cei care au apărat ţara, cei care au ridicat mănastiri”20, „funcţionarul public”, „boiereasă e toată inteliginţa română sau pe cale de a deveni, căci cariera nu e închisă la noi ca in Englitera”21. În cazul în care s-au comis abuzuri, asupra autorilor acelora „a strigat naţia la ’48; şi mişcarea s-a făcut pentru a regenera instituția boieriei, ce a fost deschisă la toate clasele şi atât de liberală, iar nu spre a o aboli”22. Din câte putem sesiza, revoluţia de la 1848, în viziunea lui Heliade, a fost „o zaveră urzită de ruşi”, sub pretextul ocupării Principatelor, şi care a primit, ca răspuns, o „contrazaveră”, o mişcare „autentică” românească, ce nu urmărea altceva decât să înlocuiască Regulamentele Organice cu legi care ar fi permis, în egală măsură, sincronizarea cu spiritual reformator şi abolirea „protecţiei” Rusiei asupra Principatelor.

Frica de Rusia, în speţă de așa-numita „conspiraţie rusească”, având ca obiectiv încorporarea, într-un sfârşit, a teritoriului ţării noastre la Imperiul Rus, nu era lipsită de justificare, nu era, adică, pur şi simplu, o expresie a rusofobiei „patrioţilor”. Dimpotrivă, ea se sprijinea pe „probe” imposibil de contestat. Ce-i drept, aversiunea faţă de Rusia nu s-a putut concretiza, decât indirect, în acţiuni „legale”; de aceea , până la 1848 a fost preferată acţiunea subterană, în cadrul „frăţiilor”, mai mult sau mai puţin secrete. Acţiunea „complotistă” nu a putut să fie, cum susţine, mai nou, Simona Nicoară, în lucrarea sa deja citată, doar un „mit revoluţionar”23, ci o realitate care astăzi poate să fie demonstrată documentar.

În plus, este necesar să avem în vedere contextul politic European instalat din 1815: au existat câteva puteri (între care şi Rusia) care au dorit menținerea unei realităţi sociale şi politice necorespunzătoare cu dorinţele de afirmare ale naţiunilor şi, totodată, au avut drept scop conservarea unui echilibru european, care se traducea în practică prin nepermiterea creşterii puterii uneia din „influentele” state din Europa în dauna alteia24. Este firesc ca majoritatea acţiunilor „opoziţiei” să se petreacă “în umbră”, atâta vreme cât ordinea legală nu permitea ca acestea să se facă „pe faţă”. Aşadar, “frica” față de perspectiva instalării treptate a unui control absolut al Rusiei asupra Principatelor nu era nefondată25, iar înfrângerea mişcării a confirmat temerile conducătorilor săi26. Încă o dată, este necesar să admitem, cu mai multă convingere, că Rusia s-a ridicat la nivelul unui Imperiu folosindu-se, cu precădere, de crizele şi slăbiciunile din „teritoriile” aflate în proximitatea sa.

„Mişcarea de la 48 […] se cuvine a fi considerată din doi părţi: din a turburătorilor de meserie şi dintr’a aperetorilor. Cei d’ânteiu au fust şi suntu instrumentele politicii moscovite […] cei d’ai doilea au fost şi sunt victime ale instinctului de apărare”

NOTE.

* Exilul lui Ion Heliade Rădulescu a început în septembrie 1848 şi s-a încheiat in 1857; teoria celor “doi 1859” a fost formulată in preajma evenimentelor din acest an şi adăugată celor “doi 1821”, “doi 1848”, tocmai pentru a consolida ideea conspiraţiei ruseşti în Principate, desfăşurate succesiv, de-a lungul primei jumătăţi a secolului al XIX- lea. Informaţii suplimentare în Mihai Cojocariu, Partida naţională şi constituirea statului român (1856-1859), Ed. Universității Al. I. Cuza”, Iaşi, 1995, pp.135-139.

1. Simona Nicoară, Mitologiile revoluţiei pașoptiste româneşti. Istorie şi imaginar,  Ed. Presa Universitară clujeană, Cluj- Napoca, 1999, pp. 235-236.

2. I. Heliade Rădulescu către C. N. Racottă, Chios, 18/30 august 1852, în Ion Heliade Rădulescu, Scrisori şi acte, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972, p. 129.

3. Ion Heliade Rădulescu Equilibrul între antithesis au spiritual şi materia, Bucuresci, 1859-1869, p. 104.

4. Ibidem.

5. Memoriul adresat Cabinetului englez de către I. Heliade Rădulescu, Chr. Tell şi N. Golescu, Paris, 10 noiembrie 1849 (dată propusă de N. B. Locusteanu ) sau 28 iunie 1849, în Ion Heliade Rădulescu, Epistole şi acte alle oamenilor mişcării române din 1848, Tipografia Preve et Comp., Paris, 1851, p.6.

6. I. Heliade Rădulescu către “ fraţii români” , Paris, 15 august 1850, în Ion Heliade Rădulescu, Epistole şi acte…, p.4.

7. I. Heliade Rădulescu către Gh. Magheru, Şumla, 19/31 aprilie 1854, în Ion Heliade Rădulescu, Scrisori din exil cu note de N. B. Locustenu, Tipografia Modernă “ Gregorie Luis”, Bucureşti, 1891, pp. 271-272.

8. I. Heliade Rădulescu către I. Negulici la Brusa, Paris, 15/27 martie 1851, în Scrisori din exil…, p. 78.

9. I. Heliade Rădulescu către Gr. Grădişteanu, Constantinopol, 14/26 octombrie 1854, în Ion Heliade Rădulescu, Scrisori din exil…, p.301.

10. Ion Heliade Rădulescu, Equilibrul…, p.264.

11. Idem,Epistole şi acte…, p.15.

12. Ibidem, p.16.

13. Ibidem, p.35.

14. I. Heliade[1] Ibidem, p.16.

 15. Rădulescu către Gr. Grădişteanu, Constantinopol, 22 august/3 septembrie 1855, în Ion Heliade Rădulescu, Scrisori din exil…. p.426.

16. I. Heliade Rădulescu către Gr. Grădişteanu (probabil că expeditorul se afla la Şumla), 20 iulie/ 2 august 1855, în Ion Heliade Rădulescu, Scrisori din exil…, pp.421-422.

17. Ion Heliade Rădulescu, Issachar. Englesii şi francesii sau dreptul şi datoria, libertatea şi egalitatea, în Diverse, II, Typographia Heliade şi asociaţii, Bucureşti, 1860, p.50, 65.

18. Ibidem, p.43.

19. Cornelia Bodea, 1848 la români. O istorie în date şi mărturii, I, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1998, pp. 232-233.

20. Ion Heliade Rădulescu, Issachar…, p.50.

21. I. Heliade Rădulescu către Gr. Grădişteanu 20 iulie/ 2 august 1855, în Ion Heliade Rădulescu, Scrisori din exil…, p.418.

22. I. Heliade Rădulescu către C. N. Racottă, Constantinopol, 2 iulie 1856, în Ion Heliade Rădulescu, Scrisori şi acte, p. 149.

23. Simona Nicoară, op.cit., p.78-79; 228-229

24. Când Rusia şi-a permis, în 1853, încălcarea acestui principiu (cu scopul de a încerca, o dată în plus, punerea în aplicare a vechiului său plan expansionist) urmările războiului Crimeii au scos-o, pe moment, din rândul Puterilor care dictau politica în Europa acelor vremuri.

25. Regulamentele Organice au constituit cel mai eficient “instrument” al Rusiei de a interveni acolo unde tratatul de la Adrianopol (2-14 septembrie 1829) nu-i permitea: în administrarea internă a Principatelor Române.

26. Conform stipulaţiilor sale, Convenţia de la Balta Liman (19 aprilie/ 1 mai 1849) a însemnat nivelul maxim al influenţei ruseşti în Principate si, totodată, diminuarea autonomiei celor două Țări Române: domnii erau numiţi direct de sultan, ideea de reprezentativitate era suprimată prin suspendarea Adunărilor Ordinare şi Extraordinare ale boierilor, iar teritoriile celor două Principate au fost ocupate militar, fără să se precizeze un moment anume pentru evacuarea trupelor.