Poliţia şi traficul de droguri în 1932. MOARTEA AVIATORULUI IONEL N. GHICA

Autor: Florin Şinca.

Luni, 30 mai 1932, orele nouă deceda „în chinuri groaznice” la Spitalul Colentina din Bucureşti, în urma unei supradoze de stupefiante, ceea ce am putea numi o adevărată celebritate a epocii, aviatorul Ionel N. Ghica (Ghika). S-a născut în 1904, în cunoscuta familie de obârşie sud-dunăreană, care a dat Moldovei şi Ţării Româneşti mai mulţi domnitori. Tatăl său, Nicolae Ghica (1862-1943) a fost fiul Alexandrinei Mavros şi al lui Ion Ghica (1816-1897), matematician, scriitor, diplomat, academician şi preşedinte al Consiliului de Miniştri (1866-1867, 1870-1871). Prin mama sa, Irina (1869-1906), se înrudea cu strălucita familie a Cantacuzinilor, întrucât aceasta era fiica lui Grigore Cantacuzino zis „Nababul” (1833-1913), prim-ministru şi fost ministru de Interne.

Ionel N. Ghica cucerise notorietatea europeană, mai ales după performanţele realizate cu avionul românesc de mici dimensiuni SET-31G, botezat ,,România’’, pe ruta Bucureşti – Saigon (30 martie-16 aprilie 1932). A fost primul aviator român care a traversat Asia! În iulie 1930 stabilise recordul naţional de distanţă, zburând 2 000 km între Londra şi Tetevan (Bulgaria). Era vremea în care România deţinea preşedinţia Federaţiei Aeronautice Internaţionale, prin prinţul George Valentin Bibescu. Ce vremuri! Om de lume şi împătimit al curselor de cai de la Hipodromul Băneasa, tânărul prinţ Ghika avea deseori onoarea de a fi invitat la tribuna oficială şi primit de însuşi regele Carol al II-lea. Din păcate însă el ajunge să ducă o viaţă nefericită datorită „practicii maladive şi ruinătoare ce-l ademenise şi pe el, ca şi pe alţi tineri din preajmă”: drogurile.

Inedit şi grav, cazul a produs în Bucureşti „o vie impresie”, iar presa interbelică a rezervat spaţii largi evenimentului, ajuns în centrul atenţiei opiniei publice datorită împrejurărilor „nebuloase şi extraordinare în cari s-a produs, dar mai cu seamă prin teribila degringoladă morală a unora”. „Moartea aviatorului Ionel Ghica. Se crede că s-a intoxicat cu eroină”, titra, în numărul din 31 mai 1932, ziarul „Universul”. Pentru parfumul special al epocii, am preferat să nu intervenim asupra textului.

Ultimele ore din viaţă

După pariurile de la curse, în seara zilei de duminică, 29 mai 1932 orele 19.00, „în plină vioiciune şi bună dispoziţie”, tânărul Ghica porneşte într-un grup – din care făceau parte avocatul Erlich, Dinu Toporanu, G. Ghenădescu, Ion Chitu şi Dinu Frumuşanu – „spre localurile de petrecere ce le frequenta obişnuit”, unde „alcoolul şi cocktailurile neîndestulându-i setea de senzaţii tari, a recurs la beţia rece, a [h]eroinei”. Astfel, după ce-şi începe seara la Athénée Palace până către orele nouă, Ghica ajunge la restaurantul „Maxim” de la şosea (Bd. Kiseleff), unde rămâne până după ora trei, apoi este dus acasă cu automobilul unui prieten. Nemulţumit, îşi scoate automobilul din garaj, trece pe la locuinţa lui Chitu, care-i dă heroină, apoi ajunge în localul „Zig-Zag”, unde prizează cocaină, martorii declarând ulterior că pe masa lui au observat un plic din puternicul drog. „Tot timpul aviatorul a băut şi a prizat eroină”. A continuat cheful la restaurantul „Roata lumii”, Ghica declarându-i lui D. Frumuşanu: „Am fost la Chitu şi am luat eroină, dar nu îmi e frică, sunt tare”. În zorii zilei, gaşca de cheflii se sparge şi unii dintre „eroii” noştri pleacă la Moşi, automobilul fiind condus chiar de Ghica. Iată însă că, pe str. Radu de la Afumaţi, în apropiere de şos. Ştefan cel Mare, şoferului i s-a făcut rău, devenind „foarte palid şi capul îi căzuse pe o parte”, iar „mâinile îi erau reci ca ghiaţa şi o şuviţă de spumă îi brăzda bărbia”. Scos rapid din maşină, este târât pe jos şi aşezat pe trotuar.  Toporanu aleargă la un doctor din apropiere, dar cucoana acestuia refuză să-l primească. Sare gardul, medicul îi dă unele sfaturi, dar când se întoarce deja nu mai era nimeni. Ceilalţi „prieteni” chemaseră gardianul din zonă, urcaseră muribundul în automobil şi îl transportaseră la spital, nu înainte de a-l buzunări de o bancnotă de o mie de lei.

Mormântul aviatorului Ionel Ghica, de la Mogoșoaia.

Poliţia i-a arestat pe traficanţi

La Spitalul Colentina (ctitorit de prinţul Scarlat Ghica, încă din 1858, spitalul se afla pe locul donat de însuşi domnitorul Grigore Ghica) s-a intervenit inclusiv de către director, cunoscutul medic I. Mamulea, care „i-a administrat tratamente şi antidoturi”, însă „otrava se generalizase”, astfel că „în chinuri groaznice şi-a dat sfârşitul”.

Prim-procurorul Tribunalului Ilfov, Al. Procop Dumitrescu a ordonat o anchetă. Cei din anturajul aviatorului au fost îndelung audiaţi la Prefectura Poliţiei Capitalei. Autopsia cadavrului a fost efectuată la Institutul Medico-Legal „Mina Minovici”, de către cunoscutul doctor Nicolae Minovici (1868-1941). Totodată, în prezenţa procurorului, poliţia a sigilat casa aviatorului, din str. Al. Blank, nr. 9.

S-a dispus o „anchetă judiciară asupra cauzelor şi împrejurărilor în care s-a produs moartea”. Parchetul, „spre a pune fără zăbavă în mişcare acţiunea represivă contra culpabililor, a dat rechizitoriu introductiv de urmărire împotriva ambilor. Judele instructor Râşnoveanu a procedat de îndată la interogarea lor. Iar spre zori, lansând împotrivă-le mandate de arestare, i-a încarcerat la Văcăreşti”. Arestaţii D. Toporanu şi I. Chitu au fost amprentaţi la Serviciul Antropometric şi de identificare judiciară din Prefectura Poliţiei Capitalei „în vederea confruntării urmelor lor cu o serie de indicii inedite de vinovăţie, furnizate de fişe”.

Interogat, Toporanu recunoaşte că i-a furnizat cocaina, iar Chitu că i-a dat heroina, pe care a pretins că o are încă din vremea războiului, de la nişte ruşi. Ion Chitu (32 ani) a declarat că îl cunoaşte pe Ghica doar de vreun an, iar aviatorul i s-a plâns de dureri persistente de cap, pe care le-ar avea după un accident de avion în Bulgaria. De când a luat heroină s-a simţit bine. Ajuns la Chitu acasă, Ghica ar fi luat nu câteva picături, ci „o cantitate considerabilă dintr-un borcan”. Heroina o are „din economiile făcute cu ocazia aprovizionării cu medicamente de la o corporaţie din Constanţa”. Surse anonime l-au indicat pe Chitu drept „oficină clandestină de aprovizionare a nenorocitelor victime ale abuzului de stupefiante”.

Dinu Toporanu era şi el toxicoman, declarând că a prizat cocaină în străinătate, nu şi în România. Ameţit de alcool, Ghica i-ar fi cerut cocaină lui Toporanu, care a procurat-o, contra a câteva sute de lei, de la „diferite femei din local”, ceea ce arată amploarea fenomenului. Portretul lui sintetic e acela al unui „băiat de Dorobanţi” de azi: „un ins fără nicio meserie şi fără vreun venit şi cu toate acestea monden desăvârşit, ducând un trai larg. Aproape incult, având cinci clase de liceu dinainte de război, după război mai făcu o clasă şi se înscrie la Ştiinţe Naturale. Neurmând însă cursurile şi nedând nici un examen, se lăsă chiar de această ocupaţie anevoioasă, preferând profesiunea de monden”.

Judecătorii cauzei au fost desemnaţi Florin Foişoreanu şi Scarlat Costinescu, procuror fiind Manolache Crupenschi. Cei doi arestaţi au fost condamnaţi la închisoare, fiind acuzaţi de omor prin imprudenţă, potrivit art. 248 Cod Penal şi de trafic de droguri potrivit legii pentru combaterea traficului de stupefiante din 1928. Inculpaţii au fost reprezentaţi de avocaţii Z. Policrat şi P. Teodor.

Despre moartea lui Ionel Ghica în ziarul „Adevărul”.

Moartea unui simbol al României

Informaţiile anchetatorilor au condus la ideea că aviatorul „era un înfrânt al criminalei pasiuni a beţiei reci”. Întors „cu strălucitoare glorie dintr-un raid aeronautic superb, a căzut totuşi a doua zi chiar în acelaş mediu din care abia evadase. S-a întors la abuzul de chefuri, cocaină, eroină…”. Potrivit presei, colegii de pahar au mai declarat că, la fel ca în cazul morţii frumoasei tinere Gaby Mogâldea, „prieteni binevoitori” i-au dat „copioase prize de coco”.

Nobila ascendenţă, talentul şi tinereţea, munca şi inteligenţa îl îndreptăţeau să aibă o carieră de excepţie şi un anturaj pe măsură. Dar graniţa dintre lege şi fărădelege, dintre onoare şi dezonoare, dintre viaţă şi moarte este uneori atât de fragilă, iar amicul inseparabil al aviatorului ajunsese „mondenul” Dinu Toporanu, iar celălalt, Ion Chitu, fost ucenic la farmacie, era funcţionar la societatea de tutunuri şi „furnizor clandestin de stupefiante”. Se dovedeşte iarăşi că şi cele mai temerare firi sfârşesc tragic atunci când ajung prizoniere ale acestui cumplit viciu. La aproape un veac distanţă, prin acţiunile sale preventive şi represive, Poliţia Română nu face altceva decât să combată acest cumplit fenomen, care a ajuns la o amploare fără precedent în istorie.

Avocatul Jean Gad, reprezentând interesele defunctului, a predat tribunalului testamentul acestuia, care data din preziua zborului la Khartoum. Testamentul a fost deschis în prezenţa rudei apropiate, Matei Ghica-Cantacuzino, întreaga avere a defunctului revenind fiicei sale minore, Irina-Pacifica, rezultată din căsătoria cu Ibi Golfineanu, de care divorţase, după un alt mariaj terminat, cu poeta şi jurnalista Camille Hornung. Tutore a fost numit fratele aviatorului, George Iorgu Ghica (n. 1902), căruia-i lăsa o tabacheră de aur şi albume de fotografii. Acesta a trăit până în 1987. Mezinul familiei, Matei (n. 1906), a murit în 1988, iar Alexandra (n. 1903), abia în 2004. La 2 iunie, Ionel a fost înmormântat la Ghergani (sat de lângă Răcari, jud. Dâmboviţa), în faţa capelei-necropole de la moşia familiei, unde se află şi conacul, azi în paragină. O placă tombală împodobită cu frunze de măslin, cu blazon, deviză şi o înşiruire a zborurilor mai importante este azi călcată în picioare de ignoranţii unei epoci în care pe cultură nu se mai pune mare preţ. „Aici odihneşte întru veşnicie un tânăr prinţ al cărui zbor s-a frânt la doar 28 de ani, din pricina morţii albe”, am mai putea dăltui în piatra mâncată de vreme. Mai amintim că deviza familiei Ghica a fost un adagiu datorat poetului latin Virgiliu: Labor omnia vincit improbus (O muncă perseverentă învinge orice). Semnificativ pentru epilogul tragicei poveşti este că de pe blazon nu lipsesc câteva lacrimi…