Autor: Corneliu Şenchea.

Titlul acestui articol este prima variantă a numelui celebrei drame a lui Victor Hugo, Hernani. Subiectul este cunoscut. Nobilul proscris, Juan de Aragon, zis Hernani, este eliberat de regele Spaniei, Carlos I (proaspăt ales împărat sub numele de Carol Quintul), repus în drepturi şi căsătorit cu aleasa inimii, doña Sol. Ar avea toată viaţa înainte, dacă n-ar exista pactul încheiat cu unchiul, tutorele şi adoratorul femeii, don Ruy Gomez de Silva, duce de Pastraña, pact care îi dicta, atunci când bătrânul i-o va cere… să moară, fiindcă odinioară don Ruy Gomez îl salvase de urmărirea răzbunătorului rege. Şi Hernani, pentru a-şi respecta jurământul, se sinucide chiar în noaptea nunţii.

În registrul hispanic noţiunea de „onoare” (la honra) este atât de strâns legată uneori de cea de „iubire”, încât a devenit aproape un stereotip să-l caracterizăm pe spaniol ca pe un individ sanguinar cu instincte de răzbunare a iubirii trădate. În filmul „Aventurile lui Don Juan” în regia lui Vincent Sherman (cu Errol Flyn în rolul titular), englezoaica Diana îi răspunde plictisită astfel logodnicului ei, ducele de Cordoba, care ţinea cu tot dinadinsul să-l pedepsească personal pe seducătorul don Juan de Maraña: „Poţi să nu mai fii atât de… spaniol?”.

„Onoarea castiliană” a dobândit în timp o multitudine de sensuri, pornindu-se de la celebra definiţie pe care o dau acesteia vestitele Partidas din secolul al XIII-lea: „Onoarea este reputaţia pe care omul şi-a dobândit-o prin rangul pe care îl ocupă, prin faptele sale măreţe, sau prin valoarea de care dă dovadă… Şi există două lucruri deopotrivă: a ucide un om sau a-i păta reputaţia, căci omul care şi-a pierdut reputaţia, deşi dinspre partea lui nu are nicio vină, e ca şi mort pentru valorile şi onorurile acestei lumi; iar pentru el, mai bună va fi moartea decât viaţa”. Strâns legată de hidalguia (nobleţea de sânge) şi de limpieza de sangre (puritatea sângelui), motiv de orgoliu pentru aşa-numiţii ricos hombres, expresie şi a unei superiorităţi de rasă, la honra obliga adesea la sacrificii şi riscuri pentru păstrarea ei.

Onoarea face… victime

A prefera moartea decât pierderea reputaţiei! Iago, maleficul personaj al lui Shakespeare, i-ar fi contrazis pe spanioli, atunci când caută a-l consola pe Cassio, locotenentul lui Othello, demis de proaspătul guvernator al Ciprului veneţian, în urma unui scandal la beţie: „Reputaţia e o născocire ieftină şi înşelătoare: dobândită adesea fără niciun merit şi pierdută fără nicio vină.” Contemporanii spanioli ai Marelui Will îl contraziceau.

Răzbunarea onoarei (de multe ori la mijloc stând trădarea în dragoste) a făcut destule victime în Spania Secolului de Aur (perioada cuprinsă între a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi prima jumătate a secolului al XVII-lea – Spania regilor Filip al II-lea, Filip al III-lea şi Filip al IV-lea). George Călinescu, în lucrarea Impresii asupra literaturii spaniole, pornea în cercetarea şi definirea acestui concept de la următoarea observaţie: „Opinia europeană despre Spania este că e o ţară populată cu un număr monstruos de grandes şi hidalgos, un fel de Polonie a Occidentului (comparaţie pe care o găsim la Calderón de la Barca în piesa «Viaţa e vis» prin analogie cu turbulenţii pani şi şleahtici leşi, n.n.) în care oricine se crede aristocrat şi că, în fine, această nobleţe este teribil de gravă şi înfumurată şi îndeobşte şi scăpătată.”    

Să luăm câteva exemple clasice: Diego, Duce de Estrada îşi surprinde iubita în braţele unui hidalgo prieten… şi îi ucide pe amândoi cu spada şi pumnalul. „Existau mănăstiri pentru ea!” îi răspunde tatăl său, înainte de a-şi vedea fiul înlănţuit la galere, pentru a-şi ispăşi dubla crimă. În 1582, contele de Modica îşi asasinează rivalul în dragoste, fiind executat pentru aceasta prin sentinţa lui Filip al II-lea însuşi. În 1601, căpitanul Alonso de Contreras, aflat în serviciul Marelui Maestru al Ordinului de Malta, Alof de Vignacourt, îşi surprinde iubita în braţele unuia dintre camarazii săi. Lovitura trădatului nu întârzie, după cum mărturiseşte chiar el: „Îi dădui o lovitură cu vârful spadei care îl făcu să treacă la doi paşi de moarte; şi, odată vindecat, el părăsi Malta de teamă să nu-l omor”. Dacă de data aceasta rivalul a scăpat ieftin, acelaşi lucru se poate spune şi despre femeia infidelă, căreia Contreras, mai cuminte decât alţi hidalgos, îi rezervă, cu siguranţa unui Don Juan, dispreţul: „şi, deşi mai apoi mă copleşi cu rugăminţi, nu mai reînnodai niciodată cu ea, căci, din moment ce aveam de unde alege din belşug, am dat repede de leac, cu atât mai mult cu cât eram căutat ca o persoană importantă.”   La Toledo, prin 1620, don Jerónimo de Andrada y Riladeneyra, señor de Olias, îl ucide (poate în duel) pe nobilul poet Baltasar Elisio de Medinilla… la mijloc stând aşa cum bănuieşte Gregorio Marañón, biograful lui El Greco şi al lui Antonio Pérez, tot conceptul de „onoare”, dat fiind numele sonor al asasinului. Iată, prin urmare, câteva probe ale temperamentului vulcanic iberic, izvorât din respectarea cu orice preţ a acestei noţiuni exagerate.

Duelurile, tinerețea și femeile

Aşa cum arată Marcelin Defourneaux, în Secolul de Aur, regii Spaniei, constrânşi adesea de lipsa de bani, autorizau vânzarea de executorias de hidalguia (scrisori de nobleţe), care asigurau beneficiarului aceleaşi drepturi şi privilegii ca şi hidalgilor din naştere. Unul era dreptul de a purta spadă. Dar, aşa cum se exprimă Andrés Trapiello, într-o recentă biografie a lui Miguel de Cervantes, „trebuie să fi fost monedă curentă în epocă faptul că acei ce purtau spada o şi utilizau adeseori”. În aceste condiţii nu trebuie să ne mire faptul că între sfârşitul secolului al XVI-lea şi prima jumătate a celui următor, „înştiinţările” care reflectă crâmpeie din viaţa cotidiană agitată a Madridului sunt pline de nume ilustre care au căzut victime acelui obicei dăunător care era duelul: Fernand Pimentel, Diego de Ávila, Cristóbal de Bustamante… Alţii au fost mai norocoşi. Contele de Oropesa şi ducele de Albuquerque sunt atacaţi într-o noapte de doi rivali obscuri, dar scapă cu viaţă, graţie îndemânării celui de-al doilea, în timp ce primul se alege doar cu umărul şi obrazul crestate. Marchizul de Almenara, în schimb, este doar pe jumătate norocos: lovitura de spadă pe care o primeşte în braţ ameninţă să-l lase infirm pe viaţă. Şi autorul acestei scurte relatări nu lasă să-i scape următoarea remarcă: „Toate aceste lucruri au drept cauză tinereţea şi femeile”.  

Galanteadorii (bărbaţii galanţi şi seducători care îşi alegeau „victimele” dintre soţii, văduve sau fecioare) nu ameninţau doar fericirea intimă a unuia sau a altuia dintre hidalgii madrileni. Adesea ei erau spaima părinţilor şi fraţilor tinerelor nubile, dar necăsătorite, pe care tutorii lor (fie că erau fraţi, veri sau taţi) le tiranizează, izolându-le de viaţa tumultuoasă a capitalei. De data aceasta era în joc onoarea familiei, a întregii case. O asemenea întâmplare i-ar fi putut servi lui Calderón de la Barca drept sursă de inspiraţie pentru comedia de capă şi spadă Doamna spiriduş (La dama duende).

Ducele de Sessa o iubea în taină pe sora ducelui de Maqueda. Cum tânăra era păzită straşnic de fratele ei, Sessa îşi începu asaltul, conform obiceiului, cu o serenadă. Însoţit de un paj mulatru, „înarmat” cu lăută, amorezul începu să dea târcoale casei tinerei, punându-şi oacheşul însoţitor să intoneze câteva melodii. Ghinionul lui a fost că, tocmai în momentul în care tânăra femeie se hotărâse să răspundă în sfârşit avansurilor lui, ducele de Maqueda se întorcea acasă, însoţit de suita sa de servitori. La un semn al mâniosului frate, aceştia se grăbesc să spargă în capul bietului muzicant instrumentul cu pricina, în timp ce Maqueda se repede cu spada în mână asupra tânărului Sessa, însemnându-i obrazul drept. 

Când gelozia regală îşi arată colţii

Dacă galanteadorul îşi alegea un rival dintre simpli particulari, avea şanse să scape dacă stăpânea scrima, acest sport sângeros care între secolele XVI-XVII a avut în Spania doi maeştri redutabili: Jeronimo de Carranza şi elevul său Luis Pacheco de Narváez, devenit maestrul de arme al regelui Filip al IV-lea. Dacă însă imprudentul aducea atingere fericirii intime a regelui, şansele de a supravieţui erau nule. Istoria Spaniei cunoaşte două exemple notorii în acest sens. Juan de Escobedo, secretarul lui don Juan de Austria, fratele regelui Filip al II-lea, sosise la Madrid, pentru a-l demasca în faţa suveranului pe coruptul secretar al acestuia, Antonio Pérez. Numai că emisarul săvârşeşte imprudenţa de a face o vizită Anei de Mendoza, prinţesă de Eboli şi văduvă a lui don Ruy Gomez de Silva. Cum aceasta se afla în amor simultan cu regele şi cu Antonio Pérez, urmările acestei vizite nu se lasă aşteptate. În noaptea de 31 martie 1578, Escobedo este asasinat de trei spadasini aflaţi în solda lui Antonio Pérez, care, arestat la rândul lui, declară în cursul anchetei că ordonase crima la sugestia expresă a regelui. În poemul Una noche en Madrid en 1578, don Angel de Saavedra, duce de Rivas, unul dintre reprezentanţii de seamă ai romantismului iberic, regele Filip al II-lea îşi planifică răzbunarea cu răbdare şi rafinament demonic. După ce îl zărise din balconul palatului pe Escobedo, în apartamentul prinţesei, regele aşteaptă ca amorezul să plece, apoi descinde în salonul Anei de Mendoza, rugând-o să intoneze o melodie la lăută. În momentul în care clopotele încep să bată, Don Filip o obligă să îngenuncheze împreună cu el, moment în care se aude strigătul de moarte al lui Escobedo, străpuns de spadele asasinilor. Regele o linişteşte pe prinţesă şi doar zorii zilei următoare descoperă mârşava faptă. Autorul poemului îl scoate din ecuaţie pe Antonio Pérez. Dacă secretarul a avut dreptate acuzându-l de complicitate pe suveranul său, se poate vedea din urmările actului criminal, urmări care îi vizau pe cei trei asasini: Miguel Bosque, Juan de Mesa şi Insausti. Cu toţii au primit brevete de alférez (sublocotenent), dispărând fără urmă.    

Un al doilea caz, despre care am mai scris într-un articol, este cel al lui don Juan de Tassis, conte de Villamediana, socotit prototipul lui Don Juan şi modelul lui Tirso de Molina. Pasiunea sa pentru regina Isabela de Bourbon, soţia regelui Filip al IV-lea, ca şi îndrăzneala de a pune în circulaţie un pamflet la adresa căpitanului gărzii regale, Fernando Verdugo (al cărui nume se traduce prin călău), l-au dus direct în mormânt. El a sfârşit înjunghiat pe Calle Mayor, una dintre principalele artere madrilene. Şi el apare într-un poem al ducelui de Rivas intitulat El conde de Villamediana.

Cervantes, Góngora, Lope şi Calderón

Nu doar Granzii (nobilii ataşaţi Curţii regale) se foloseau de spadă. Scriitorii Secolului de Aur spaniol o purtau, la rândul lor, şi adesea o mânuiau la fel de bine ca şi pana.

Miguel de Cervantes, pe când nu era încă autorul lui Don Quijote, a rănit într-un duel consumat în chiar incinta Palatului Regal (Alcázarul din Madrid) pe un anume Antonio de Sigura. Incidentul a stârnit furia rudelor victimei şi a determinat fuga precipitată a tânărului Miguel din Madrid. Această obscură întâmplare este responsabilă pentru alegerea de către vinovat a carierei armelor şi pentru gloria dobândită în calitate de combatant sub flamura lui don Juan de Austria, fratele regelui Filip al II-lea, în bătălia navală antiotomană de la Lepanto, din anul 1571.

Ne vine greu să ghicim în poetul Luis de Góngora y Argote, care a îmbrăţişat cariera ecleziastică, devenind în 1585 racionero (distribuitor de tainuri) al catedralei din Cordoba, un duelist. Şi totuşi, autorul sonetelor şi al celor două poeme Polifem şi Singurătăţile a tras spada poate nu o dată în tinereţea lui de student. De reţinut o întâmplare care precede numirea lui în sus-numita funcţie: participarea alături de vărul său Pedro de Angulo la o luptă cu spada împotriva a doi cavaleri pe nume Rodrigo de Vargas şi Pedro de Hoces. Dezgustul provocat de Curtea regală a Spaniei („noroi şi scârnăvie ce ştie doar să pută”), de moravurile aristocratice se reflectă în sonetele sale. Aşa cum precizează Darie Novăceanu, la mijloc ar fi stat tot o intrigă de dragoste, dar nu s-a putut dovedi nimic în acest sens. Retragerea lui în mediul monahal poate fi interpretat pe baza acestor mărturii nu doar ca o urmare a adevăratei vocaţii, ci şi ca un refugiu, ca o fugă din faţa lumii violente în care trăia. Góngora a ales să slujească „onoarea lui Dumnezeu” (ca să-l citez pe Jean Anouilh), decât să ucidă sau să moară pentru onoarea proprie. Ca să încheiem cu scriitorii, Lope de Vega şi Calderón de la Barca n-au făcut nici ei excepţie. Petrecându-şi o mare parte din viaţă în mediul atât de violent al trupelor de teatru, pe lângă aventurile trăite, au dat viaţă unora fictive, creând acest gen atât de gustat de publicul Secolului de Aur spaniol: comedia de moravuri contemporane sau de capă şi spadă.

Ecouri în literatură

Imaginea spaniolului crud şi sanguinar, rezultat al împletirii fatale între onoare şi iubire, a persistat în literatura secolului al XIX-lea şi chiar în cea a secolului al XX-lea.

Don José, din nuvela Carmen a lui Merimée, nu se mulţumeşte să-i ucidă pe rivalii săi (un camarad al său şi Garcia Chiorul) la inima frumoasei ţigănci. Chiar şi ea cade sub navaja (cuţitul) lui. În nuvela Cufărul şi stafia de Stendhal, la fel procedează don Blas Bustos cu soţia sa, Inés, vinovată de a-l fi înşelat cu don Fernando de la Cueva. În frumosul poem (în parte dramatic) intitulat Don Paez al lui Alfred de Musset, nobilul don Paez se desparte de iubita lui, doña Juana Orvado, pentru a-şi face rondul în corpul de gardă al palatului regal din Madrid. Acolo este martorul lăudăroşeniei unui ofiţer pe nume Etur de Guadasse, cum că ar împărţi patul cu iubita lui. Cu sângele clocotind, don Paez îl provoacă la duel. Etur acceptă şi cei doi încheie un pact diavolesc. Învingătorul va fi dator să-l răzbune pe cel ucis, pedepsind-o cu moartea pe femeia infidelă. Don Paez câştigă. Nevrând ca Juana să sufere, apelează la o vrăjitoare pe nume Belisa, care îi procură o otravă rapidă. Dar cel care intră în joc şi curmă viaţa iubitei este tot pumnalul, atât de fatal şi atât de spaniol totodată.

Femeia, văzută ca motor al dezlănţuirii celor mai violente patimi şi instincte, este prezentă şi în frumosul roman al lui Juan Valera Pepita Jiménez. Doña Pepita reuşeşte să le trezească până şi în paşnicul şi asceticul tânăr nobil don Luis de Vargas, care, asemeni stendhalianului Fabricio del Dongo, alesese cariera preoţească. Sub imperiul acestei prezenţe seducătoare,  don Luis reface drumul invers al lui Góngora. Nu de la spadă la robă… ci de la robă la spadă. Ironiile muşcătoare şi insultele infatuatului conte de Genazahar, unul dintre pretendenţii fără noroc la mâna Pepitei, îl determină să iasă din rezerva sa şi să apere onoarea femeii iubite. Duelul victorios împotriva filfizonului conte este episodul cheie care îl convinge de lipsa de vocaţie pentru sutană şi-l aruncă definitiv în lumea laică. Onoarea reprezintă o valoare păstrată cu sfinţenie chiar şi în lumea rurală hispanică. Două dintre dramele lui Lope de Vega, Fântâna Turmelor (Fuenteovejuna) şi Peribañez ilustrează acest aspect, ca şi drama lui Calderón de la Barca Alcadele din Zalameea.

Ce să mai vorbim despre drama lui Federico Garcia Lorca Nunta însângerată, în care logodnicul, în fruntea oamenilor săi înarmaţi, îi urmăreşte pe logodnica sa şi iubitul ei fugari, într-o cavalcadă nocturnă în pădure… pentru a muri sub razele lunii, împreună cu rivalul său… unul în cuţitul celuilalt?!

„Trăieşte-ţi viaţa şi amână-ţi pe cât posibil moartea”, suna unul dintre dictonurile care circulau în Secolul de Aur la Curtea din Madrid. Dicton valabil, aşa cum am văzut, nu numai în mediile aristocratice, expresie a unei crude realităţi care a contribuit definitiv la creionarea unei tipologii umane temperamentale. Tipologie care supravieţuieşte în continuare în mentalul colectiv, uneori pe ritmuri de flamenco, în ciuda faptului că epoca mândrilor hidalgi şi a sângeroaselor înfruntări pe viaţă şi pe moarte a apus.