Autor: Adrian Niculescu.
Povestea noastră începe în zorile epocii medievale, odată cu retragerea administraţiei şi legiunilor romane din Britania Romană care, timp de 367 de ani, a fost graniţa cea mai de nord a Imperiului. Motivul e cunoscut. Cetatea Eternă (Urbs) era ameninţată de „barbari”, anume de hoardele vizigote ale lui Alaric I (născut undeva în perimetrul Deltei Dunării), care, la 410, au ocupat Roma.
Peste populaţia britonilor (celţilor) romanizaţi, rămasă fără organizaţie administrativă şi fără apărare, s-au revărsat, venind din vestul Europei continentale, triburile germanice ale anglilor, iuţilor, saxonilor şi frisilor. Acestea s-au stabilit pe teritoriul întregului Albion, cu excepţia Scoţiei şi Ţării Galilor. În timp, ele au format şapte regate cunoscute sub numele generic de Heptarchie. În secolul VII, supremaţia în insulă o deţinea regatul Northumbriei în care arta a cunoscut o înflorire deosebită. În secolul VIII, preeminent a devenit regatul Mercia sub domnia lui Offa recunoscut ca „mare rege” (bretwalda) de toţi ceilalţi regişori din insulă.
În secolul IX se ridică regatul Wessex al cărui cel mai important rege a fost Alfred cel Mare – singurul cu acest cognomen din întreaga istorie a Angliei (Marii Britanii) – care a reuşit să îi „fixeze” pe invadatorii vikingi (danezi) şi care stăpânea perfect limba latină (învăţată la 40 de ani) din care a şi tradus lucrări cu caracter religios. Istoria Angliei propriu-zise începe cu Ecgberht, primul rege al Casei de Wessex, şi continuă, după Cucerirea normandă (1066), cu dinaşti ai celorlalte Case domnitoare: Normanzii, Angevinii (cu cele două ramuri rivale înrudite, Lancasterienii şi Yorkiştii), Tudorii, Stuarţii, Hanoverienii (Georgienii), Casa de Saxa-Coburg-Gotha şi, prin schimbare de nume în timpul Primului Război Mondial (1917), actuala Casă de Windsor. Întrebarea generală care se pune acum este cum, prin ce mecanism, putea ajunge cineva suveran (rege sau regină)?
Diarhii antice și medievale
Să ne reamintim câteva situaţii tipice din istoria universală. În Sparta, sfatul bătrânilor trecuţi de 60 de ani (Gerusia) alegea câte doi regi (diarhi). Conform tradiţiei, începuturile Romei se leagă de cei doi prunci gemeni crescuţi de lupoaică, Romulus şi Remus. Ajunşi la vârsta bărbăţiei, aceştia şi-au disputat supremaţia prin luptă corp la corp. Învingătorul, Romulus, a fost ales drept conducător al noului oraş care se va numi Roma (753 î.Hr.). Lui i-au urmat alţi 6 conducători (regi) aleşi tot de popor: Numa Pompilius, Tullius Hostilius, Ancus Marcius, Tarquinius Priscus, Servius Tullius, Tarquinius Superbus. Toţi aceşti regi ai vechii Romei erau aleşi de Senat. Se ştie că între 509-27 î.Hr. Roma a fost Republică, după care a devenit Imperiu, începând cu Augustus (27 î.Hr. şi sfârşind cu Romulus Augustulus (476 d.Hr.). În Roma Republicană, Senatul alegea anual câte doi consuli (diarhi, duumviri), fiecare cu putere de veto. Aflăm diarhi şi în alte epoci istorice, mai vechi sau mai noi, ca de exemplu în Cartagina. În Suedia medieval, regele Eric cel Victorios a domnit între 980-1022, mai întâi împreună cu fratele său Olof II Björnsson, iar mai apoi cu propriul său fiu, Olof Skötkonung). La fel şi în Marele Ducat al Lituaniei (e.g. diarhii Vytenis şi fratele său Gediminas, Gediminas şi fiul său Jaunutis, Algirdas şi fratele său Kęstutis, Kęstudis şi nepotul său Jogaila, toţi între 1295-1382).
Co-regența din Egiptul faraonic, până la Elisabeta II
Co-regenţa a fost tot o formă de diarhie; ea s-a practicat încă din Antichitate în Egiptul faraonic (cele fiind cazurile ale lui Amenemhat I şi al fiului său Senusret I, al lui Tuthmosis III şi soacrei şi mătuşii sale Maatkare Hatshepsut, al lui Tuthmosis III şi fiului său Amenhotep II, al lui Akhenaton, cunoscut şi ca Amenhotep IV, şi fiul său Semenkhkare, al lui Ramses I şi fiul său Seti I, marele constructor); în Egiptul elenistic al Ptolemeilor, cel mai cunoscut caz (pentru că i-a implicat direct pe Caesar, ca şi pe Marc Antoniu şi pe Octavian) a fost co-regenţa belicoasă dintre Cleopatra VII şi fraţii ei mai mici, Ptolemeu XIV şi Ptolemeu XV, care au fost şi soţii ei succesivi (conform vechiului obicei dinastic egiptean). Cazuri similare s-au înregistrat în Palestina antică (regatul Israel şi regatul Iudeii, sec. IX-VIII î. Hr.), în Roma Republicană (aşa cum am văzut), în timpul dinastiei Seleucizilor din Babilon şi Siria (sec. III-II î. Hr.), în Imperiul Bizantin (sec.V-XV, aproape sub toate dinastiile, dar mai cu seamă sub dinastia macedoneană şi sub Paleologi), în vechea Irlandă a “marilor regi” (High Kings) în sec.V-VII (v. infra), în regatul Vizigot şi Longobard (sec.VII-VIII d.Hr.), în regatul anglo-saxon al Merciei unde marele rege Offa l-a asociat la domnie pe fiul său Ecgfrith în anul 787. În Franţa, co-regenţa a operat în cazul ultimului rege carolingian, Ludovic V cel Leneş, co-regent alături de tatăl său Lothar (979-987), şi a continuat în tandemul tată-fiu (cu mici excepţii) sub primii capeţieni (Hugo Capet, Robert II cel Pios, Henric I, Filip I, Ludovic VII cel Tânăr, Filip II August), acoperind perioada 987-1223. De asemenea, în comitatul Flandrei (sec. X), în comitatul de Barcelona (sec. XII, înainte de unirea cu regatul Aragón sub Alfonso II în 1164) şi în ducatul de Brabant (sec. XIII), în regatul Danemarcei (sec. XII-XIII), al Norvegiei (sec. XIII-XIV) şi al Suediei (sec. XIV). La fel în Spania unificată (post-Reconquista 1492), cu Ferdinand II (Catolicul) de Aragon şi Isabella I (Catolica) de Castilia, ca şi cu arhiducele Filip I cel Frumos al Austriei şi Juana la Loca. În Portugalia, Pedro III şi Maria I de Braganza reprezintă tot un caz tipic. Singurul caz de co-regenţă în Marea Britanie a fost acela al lui William III şi Mary II (1684-1695), numiţi suverani de Parlament (joint sovereigns); ca atare, regina a avut statutul de queen regnant (precum neîncoronata şi efemera Matilda de Normandia, precum Maria I Tudor, ca neîncoronata şi nefericita Jane Grey, ca Elisabeta I – toate înaintea ei -, ca şi Ana Stuart, Victoria de Hanovra şi Elisabeta II, după ea), şi nu de queen consort ca toate celelalte.
Istoria a înregistrat cazuri de co-regenţă nu numai în Orient şi în Europa Occidentală, dar şi în Europa Centrală şi Răsăriteană. Astfel, în Polonia medievală, Władisław II Jagiełło a domnit între 1386-1399, împreună cu soţia sa Jadwiga de Anjou (ramura ungară) care, în documente, apare ca Hedvig, Rex Poloniae (aşadar nu regină-consoartă). În Ungaria, sora ei mai mare, Maria de Anjou, şi ea fiica lui Ludovic de Anjou şi a Elisabetei de Bosnia, a domnit împreună cu soţul ei, Sigismund de Luxembourg, care, după moartea ei (1395), va ajunge şi împărat german (1410) şi rege al Boemiei (1419). Co-regenţa a existat şi în Boemia: Přemysl Ottokar I (din Casa fondatoare omonimă) şi fiul său Wenceslas I (1228-1230), Carol de Luxembourg şi fiul său Wenceslas IV (1363-1378), Vladislav II şi fiul său Louis (1509-1516).
Roma Republicană a cunoscut două Triumvirate (Caesar-Pompei-Marcus Crassus, apoi la scurt timp, Octavian-Marc Antoniu-Marcus Aemilius Lepidus), dar acestea au fost alianţe ad hoc încheiate pentru a dobândi puterea fără a recurge la conflicte militare, şi nu au avut o bază legală. Roma Imperială s-a divizat la 285 A.D. în două centre de putere: Imperiul Roman de Răsărit (cu Dioclețian) şi Imperiul Roman de Apus (cu Maximian); la 293 A.D., Dioclețian a introdus prima Tetrarhie prin care puterea asupra unui vast teritoriu, care se întindea din Britania Romană şi nordul Africii până în Bizanţ şi Asia Mică, era împărţită între patru bărbaţi: doi auguşti (Maximian şi Diocleţian), fiecare cu câte un adjunct cu titlul de caesar (Constantius Clorus, respectiv Galerius). Ajunşi la rândul lor auguşti, Constantius Clorus şi Galerius şi-au asociat la conducere doi caesari (Severus II şi Maximinus Daia, care vor deveni şi ei auguşti, i.e. împăraţi); acesta a fost cea de-a doua Tetrarhie.
Monarhia electivă
În toate aceste cazuri, vorbim despre monarhie electivă (care în Franţa a debutat cu domnia primului rege carolingian, Pepin cel Scurt (751-768), fiul lui Carol Martel. Principiul electiv a funcţionat şi în Statul Papal unde suveranul pontif era (şi este şi azi) ales de Colegiul Cardinalilor; în Republica Serenissimă a Veneţiei, unde conducătorii (dogii) erau selectaţi după o procedură complicată (12 patricieni numeau anual Marele Consiliu, Maggior Consiglio; 4 membri ai acestui consiliu alegeau, la rândul lor, Comitetul celor 40, ulterior 41, care îl alegea pe doge pe viaţă, deşi acesta putea muri şi de moarte violentă, e.g. Marino Falier în 1355, condamnat post-mortem şi la damnatio memoriae, sau Francesco Foscari, forţat să abdice la 1457); în Anglia, înainte de Cucerirea normandă unde witan-ul (witenagemot-ul) îndeplinea aceeaşi funcţie; în Irlanda (sec. V-XVI) şi în Scoţia (până la domnia lui Iacob I Stuart), în baza cutumei succesorale celtice (tanistry) – care era agnatică şi patriliniară (v. infra) – conform căruia moştenitorul aparent (tanist) era un dinast mascul ales de Adunarea clanurilor. Acelaşi principiu electiv a funcţionat în Spania vizigotă, în Scandinavia medievală, în Sfântul Imperiu Roman (între sec. X-XVI, sub Casele domnitoare de Saxonia, Hohenstaufen, Luxembourg, Wittelsbach şi Habsburg) unde, la început, împăratul era ales de Sfântul Scaun, apoi, din 1356 (Bula de Aur de la Nürnberg, purtând sigiliul de aur al lui Carol IV de Luxembourg) de cei 7 Kurfürsten, i.e. de principii-electori (arhiepiscopii de Trier, Köln şi Mainz, regele Boemiei, ducele Saxoniei, marcgraful de Brandenburg şi contele-Palatin de Rin).
În Franţa, sub regii capeţieni, începând cu Hugo Capet (987-996) până la Filip II August (1180-1223) inclusiv, funcţionând în sistemul co-regenţei pentru a evita vidul de putere la moartea suveranului – ceea ce ar fi putut conduce la alegeri de succesori neagreaţi de familia regală domnitoare şi chiar înlăturarea ei – , după care, începând cu Ludovic VIII Leul (1223-1226), monarhia devine ereditară; în Polonia, după moartea ultimului rege piast Casimir III cel Mare (1370) când următorii suverani (începând cu Ludovic cel Mare din Casa de Anjou) sunt aleşi de şleahtici (nobili), iar de la finele sec. XV de Seim (care l-a ales şi pe ultimul rege şi Mare Duce a Lituaniei, Stanisław August Poniatowski 1764-1795); în Serbia, pe vremea Despotatului (1389-1459); în Ţările române, unde domnii erau aleşi de boieri şi confirmaţi de Sultan, atunci când nu erau numiţi direct de acesta; în Transilvania, pe vremea Principatului (1571-1711), etc. Califii, ca şi Marii Hani, erau şi ei aleşi de adunări elective. În vremurile noastre, diarhia se observă în Republica San Marino (cea mai veche republică din lume, sec. XIII: doi căpitani-regenţi aleşi alternativ de Consiglio Grande e Generale, fiecare pe timp de şase luni în cadrul unui sistem politic bipartit şi conducând prin rotaţie, un principiu vechi amintind de duumviratul Spartei, Cartaginei şi Romei Republicane), ca şi în Andorra (câte doi co-prinţi, azi sindici, reprezentând Franţa, respectiv Spania) ■ (Va urma)