Autor: Cornel Constantin Ilie.

„L`invention d`un mythe: Le matriarcat”. Acesta este numele unui articol apărut în revista „L`Histoire”. Autoarea, Stella Georgoudi, o reputată specialistă în istoria religiilor şi a miturilor antice, pur şi simpu desfiinţa unul din conceptele de bază (sau cel puţin aşa credeam) ale preistoriei: matriarhatul. Chestiunea ne-a intrigat atât de mult încât am căutat să aflăm care este adevărul şi ne-am trezit prinşi în mijlocul unei controverse care durează de foarte mult timp.

Bachofen şi „dreptul matern”

Cel care a lansat conceptul de matriarhat (deşi nu a folosit acest termen) a fost Johann Jakob Bachofen (1815 – 1887), în lucrarea „Dreptul matern. O investigaţie asupra caracterului religios şi juridic al matriarhatului în lumea veche”, apărută în 1861.

Bachofen, antropolog şi sociolog elveţian, a fost primul care a adus în discuţie rolul deosebit de important al femeii în cadrul societăţilor preistorice. El afirma că dreptul arhaic al mamei este strâns legat de cel al venerării Fecioarei Maria de către creştini.

Principalele idei susţinute de Bachofen sunt următoarele:

1. La începuturile civilizaţiei, oamenii trăiau într-o stare de promiscuitate sexuală (Bachofen foloseşte termenul de „hetairism”);

3. Această promiscuitate excludea orice certitudine a paternităţii şi astfel, descendenţa se putea stabili doar pe linie maternă;

4. Din acest motiv, ele deţineau un asemenea grad de influenţă şi respect care a stat la baza instaurării conducerii femeilor (sau „ginecocraţie”, după cum îi spune Bachofen);

4. Trecerea către monogamie, unde femeia aparţinea unui singur bărbat, a dus la sfârşitul conducerii femeilor şi la instaurarea dominaţiei bărbaţilor.

De asemenea, Bachofen propune patru faze ale evoluţiei societăţii, de la matriarhat la patriarhat:

1. Hetairismul. Oamenii trăiau în societăţi poligamice având ca zeitate dominantă o proto –  Afrodita.

2. Matriarhatul. O societate având ca preocupare principală agricultura şi ca zeitate principală o proto-Demetra.

3. Dionisianismul. O fază de tranziţie în care bărbaţii încep să-şi impună dominaţia. Zeitatea dominantă era un „strămoş” al lui Dionisos.

4. Apolonianismul. Societatea este deja dominată de bărbaţi, zeitatea principală fiind Apolo.

Bachofen susţine că agricultura a apărut în matriarhat, o societate în care exista o armonie desăvârşită şi unde dragostea maternă era baza tuturor relaţiilor sociale. Pentru Bachofen teoria matriarhatului este universal valabilă: din Spania până în India, din Sciţia până în Africa şi din Grecia până în Egipt.

Preluarea controlului de către bărbaţi este reliefată de mitologie, odată cu apariţia unor mituri precum cel al lui Zeus care-i învinge pe titani, Hades care o răpeşte pe Persefona, Perseu care o ucide pe Meduza sau Oedip care omoară Sfinxul.

Mitul amazoanelor a fost unul din punctele de sprijin pentru adepţii matriarhatului.

Herodot afirma că sarmaţii sunt urmaşii amazoanelor. Acestea vânau, participau la războaie, aveau îmbrăcămintea identică cu cea a bărbaţilor şi nu puteau să se mărite până nu ucideau un bărbat în luptă. Şi în istoriografia romană îşi fac simţită prezenţa amazoanele. Ele sunt amintite de Cezar, Diodor, Philostratus, Procopius sau Plinius.

Engels şi matriarhatul

Friedrich Engels în introducerea la cea de-a patra ediţie a „Originii familiei, proprietăţii private şi statului” (1891) susţine că forma patriarhală a familiei a fost asumată fără nici un fel de îndoială ca fiind cea mai veche formă de organizare de către burghezie. În cel mai bun caz s-a admis şi ideea că în preistorie a existat o perioadă de promiscuitate sexuală. Burghezia a adoptat modelul patriarhal pentru că este bazat pe proprietatea privată şi pe aservirea femeii. Dar susţine Engels, au existat popoare la care descendenţa se făcea în linie maternă şi că aceasta trebuie considerată singura valabilă.

Engels îl citează pe Bachofen care a interpretat mitul lui Oreste ca pe o reprezentare dramatică a conflictului dintre „puterea mamei” aflată în declin şi „puterea tatălui” aflată în ascensiune. După ce Clitemnestra îl ucide pe Agamemnon, este la rândul ei ucisă de Oreste. Acesta este apoi urmărit de Furii, gardienii demonici ai „dreptului matern”, care considerau matricidul drept cea mai gravă dintre crime. Ajuns în faţa Areopagului convocat de zeiţa Atena, Oreste pune întrebarea: „De ce furiile mă urmăresc pe mine, care am făcut un act de dreptate şi nu au urmărit-o pe Clitemnestra, care îşi ucisese soţul?”. Răspunsul primit: „Pentru că nu erau rude de sânge!”.

Prin urmare, ce reiese de aici este că „dreptul matern” era primordial, din moment ce matricidul este considerată crima cea mai gravă. Numai că Oreste este achitat de Areopag (votul Atenei fiind decisiv) şi acesta este momentul în care „dreptul patern” a triumfat.

Engels a fost entuziasmat de teoria matriarhatului, despre care a spus că este la fel de importantă pentru antropologie ca teoria evoluţionismului a lui Darwin pentru biologie, sau ca teoria plus-valorii a lui Marx pentru economie. Şi tot el susţine că matriarhatul a devenit pivotul în jurul căruia se învârte ştiinţa.

„Endogam” – „exogam”

Un alt antropolog, J.F. McLennan a introdus termenii de societăţi „exogame” şi „endogame”. Primul tip este cel caracterizat de faptul că bărbaţii unui trib nu se puteau căsători decât cu femei din afara tribului, care erau dobândite cu forţa. Al doilea tip era caracterizat de faptul că bărbaţii nu se puteau căsători decât cu femei din propriul trib.

În legături cu „exogamii”, McLennan a oferit o serie de explicaţii, interesante din punct de vedere conceptual dar fără nici un fel de susţinere ştiinţifică. Astfel, el spune că obiceiul „capturării” femeilor de la alte triburi nu avea la bază o raţiune morală (adică legată de consangvinitate sau incest) ci una mult mai practică. El susţine (tot fără dovezi) că exista obiceiul la popoarele antice să-şi ucidă nou-născuţii de sex femeiesc. Acest lucru ducea inevitabil la o discrepanţă între numărul bărbaţilor şi cel al femeilor din trib. Prin urmare, în ciuda „capturilor” mai mulţi bărbaţi ajungeau să aibă ca soţie o singură femeie (sau invers! – fenomen numit „poliandrie”). Consecinţa firească: se ştia cu siguranţă cine este mama urmaşilor, nu şi tatăl. Rezultă stabilirea relaţiilor pe linie maternă de unde apare şi „dreptul matern”. Numai că teoria lui McLennan nu se baza pe nici un fel de descoperire istorică şi ştiinţifică. Şi cu toate acestea a fost extrem de apreciată la vremea ei (1870). 

Tot în deceniul opt al secolului al XIX-lea, Lewis H. Morgan a venit cu o altă teorie, având la bază studierea triburilor indo-americane. Morgan afirmă că, în perioada în care căsătoriile în grup erau predominante, fiecare trib era divizat în mai multe grupuri în funcţie de legăturile de sânge stabilite pe linie maternă. În cadrul acestor grupuri căsătoriile erau interzise, dar erau permise cu cei din cadrul tribului, dar care aparţineau altor grupuri cu care nu existau legături de sânge. Practic, Morgan implică „exogamia” şi „endogamia” în interiorul aceluiaşi trib, dar mai mult decât atât, scoate în evidenţă rolul femeii în societate.

Al doilea feminism

Termenul „matriarhat” a fost folosit pentru prima dată de E.B. Taylor în articolul „Sistemul familiei matriarhale” (1896). Taylor avea să afirme că matriarhatul nu înseamnă că femeia conduce familia ci că rudele de sex masculin din partea mamei îşi asumă conducerea.

Helen Diner a fost prima femeie care a abordat acest subiect în lucrarea „Mame şi amazoane” (1930) care este privită acum ca o operă clasică a subiectului. Diner afirma că în trecut toate societăţile au fost matriarhale, apoi la un moment dat majoritatea au devenit patriarhale şi au degenerat.

În anii 70, odată cu apariţia fenomenului numit „cel de-al doilea feminism”, matriarhatul a revenit în forţă. Dacă până atunci existaseră destule rezerve chiar şi printre adepţii acestei idei, lucrurile s-au radicalizat. S-a afirmat fără urmă de echivoc că, la un moment dat, societatea era centrată în jurul femeii. Femeile erau onorate pentru puterea lor „misterioasă” de a naşte şi erau venerate ca mari zeiţe. Aveau un rol fundamental în domeniul artei şi tehnologiei şi luau cele mai importante decizii pentru comunitate.

Marija Gimbutas (1921 – 1994) prin lucrările sale: „Zeiţe şi zei ai vechii Europe” (1974), „Limbajul zeiţelor” (1989) şi „Civilizaţia zeiţelor” (1991) a avut o contribuţie importantă la naşterea noului val de susţinători ai matriarhatului. Ea afirma, mai ales în ultima lucrare, că societatea neolitică era una în care femeile ocupau un rol central, dovadă fiind cultul zeiţelor. Conform lui Gimbutas, aceste societăţi erau paşnice, acceptau homosexualitatea şi aplicau principiul egalităţii economice. Atacul populaţiilor „androcratice” dominate de bărbaţi, au dus la dispariţia acestor societăţi şi la apariţia patriarhatului, în care conducerea aparţinea războinicilor.

Susţinătorii matriarhatului mai vin şi cu alte argumente: că au existat o mulţime de comunităţi umane în lume şi că teoriile istoricilor europeni nu se pot aplica pentru toate sau că există chiar şi în ziua de azi societăţi matriarhale (în ­­­Pacificul de Sud, în India, în America de Sud).

De asemenea ei spun că, dacă bărbaţii deţin astăzi puterea acest lucru este rodul expansiunii militare a Europei din ultimii 500 de ani şi exterminării diferitelor culturi indigene. În majoritatea acestor culturi nu exista discriminarea şi nici opresiunea sexuală. Chiar şi în cadrul societăţilor în care existau relaţii de subordonare, accederea la posturile de conducere era deschisă atât bărbaţilor cât şi femeilor.

O abordare ceva mai diferită găsim la Wilhelm Reich, care consideră matriarhatul drept prima formă de organizare, o formă primitivă şi naturală, de la care patriarhatul, organizaţie mult mai complicată, avea să se dezvolte. Pentru el, diferenţa fundamentală dintre matriarhat şi patriarhat este următoarea: în timp ce matriarhatul este caracterizat de o mare libertate sexuală, patriarhatul este dominat de o importantă represiune sexuală.

Adversarii matriarhatului

Conceptul de matriarhat ca „epocă de aur” a omenirii a fost criticat în studii mai recente: „Inevitabilitea patriahatului” (Steven Goldberg), „Zeiţe demascate” (de Philip G. Davis), „Mitul matriarhatului preistoric” (Cynthia Eller).

Conform lui Eller, Gimbutas a avut un rol esenţial la (re)construirea mitului matriarhatului, în urma studierii culturilor est-europene, pe care apoi le-a extrapolat la nivel universal. Eller afirmă că, în lumina dovezilor, în societăţile primitive paternitatea nu a fost niciodată negată şi că prezenţa zeităţilor feminine nu implică un rol atât de important al femeii în societate. Ea ajunge să afirme că utopia matriarhatului nu este altceva decât o inversare a antifeminismului.

Aceeaşi cercetătoare avea să afirme că, după ce a studiat „biblioteci întregi”, nu a putut găsi dovezile care să-i permită să susţină „fără dubii” ideea matriarhatului. Ce a găsit: „interpretări ideologice ale unor artefacte şi mituri antice, câteva analize antropologice dubioase, puţină astrologie”… Prin urmare, matriarhatul este un mit, acceptat şi exploatat ca atare de mişcarea feministă.

Steven Goldberg propune o teorie conform căreia dominaţia bărbaţilor este explicabilă dacă avem în vedere diferenţele biologice dintre femei şi bărbaţi, el sugerând că în virtutea acestora, patriarhatul nu poate fi pus la îndoială în nici un moment al istoriei.

Joan Bamberger în „Mitul Matriarhatului” (1974) spune că nu există dovezi istorice care să susţină, fără putinţă de tăgadă, existenţa unor societăţi matriarhale.

Pentru Bamberger, miturile antice sunt interpretate şi altfel. Ea afirmă chiar că acestea sunt de fapt argumente în favoarea… patriarhatului. Analizând unele mituri care implică societăţile din zona Amazonului, ea  arată că aceste mituri evocă o alternativă catastrofală – societatea dominată de femei. Miturile arată că de fapt femeile nu ştiu cum să „manevreze” puterea şi că în cele din urmă bărbaţii trebuie să-şi asume conducerea.

Matriliniar vs. matriarhal

Alţi cercetători susţin că femeile ar fi putut deţine o importanţă politică mai mare în anumite societăţi matriliniare dar că acest lucru nu implică neapărat şi matriarhatul. De aceea ei susţin că este foarte important să existe o distincţie foarte clară între aceşti termeni: matriliniar şi matriarhat. De altfel, chiar şi „părinţii” matriarhatului au acordat această putere femeii prin prisma influenţei pe care aceasta o avea în cadrul familiei, dar nu au privit matriarhatul ca pe o guvernare a femeilor, adică în sensul că acestea deţineau puterea politică. Ei erau conştienţi că structura sexuală a conducerii politice era independentă de cea din cadrul domestic. Ideile au fost forţate în acest sens de noile valuri feministe de după anii 70 ai secolului trecut.

Stella Georgoudi în „Crearea mitului matriarhatului” merge pe ideea că demonstraţiile în sprijinul acestei idei sunt false, fiind bazate în special pe miturile greceşti antice şi pe „Istoriile” lui Herodot. Graţie evoluţiei considerabile a etnologiei, arheologiei şi studiului miturilor ştim că matriarhatul nu a existat.

Cercetătoarea descrie teoria lui Bachofen ca pe un fel de etno-evoluţionism. La început umanitatea nu a cunoscut decât regnul matern, trecând apoi la stadiul superior – patriarhatul. Georgoudi susţine că termenul „matriarhat” a fost „falsificat” în secolul XIX, prin analogie cu „patriarhat”. Termenul s-a încetăţenit întrucât avea avantajul de a se referi atât la „dreptul matern” cât şi la „ginecocraţie”.

Interpretarea descoperirilor arheologice s-a făcut în mod subiectiv, pentru că numeroasele „Venus” descoperite în diferite părţi ale lumii au fost scoase din întreg pentru a susţine această teorie. Pentru că multe dintre ele au fost descoperite în ansambluri sculpturale, din care făceau parte şi figuri masculine.

Teoria lui Bachofen este importantă pentru că a pus chestiunea raportului dintre bărbaţi şi femei, în termenii conducerii, deţinerii puterii. Georgoudi admite existenţa unor stereotipuri legate de starea de inferioritate a femeii şi de implicarea acesteia în procesul decizional. Ea nu neagă existenţa cultului divinităţilor feminine sau rolul femeilor în societate, dar toate acestea trebuie puse într-un context religios şi cultural, fără a se recurge la generalizări hazardate.

Argumente şi contraargumente

Un exemplu adus în sprijinul matriarhatului este cel al indienilor iroquois, unde femeile aveau dreptul de a nominaliza şi alege pe membrii consiliului de conducere al tribului. Adversarii pe de altă parte aduc contraargumentul că membrii acestui consiliu erau doar bărbaţii care oricum puteau avea drept de veto asupra deciziei femeilor.

Un alt trib nord-american – crow, este dat ca exemplu de societate matriarhală, aducându-se argumentul că femeile sunt cele care efectuează anumite ritualuri sacre şi sunt implicate în mod esenţial în procesul de asigurare a hranei, având drept de proprietate asupra pământului (vorbim de o societate agricolă). Contraargumentul: bărbaţii puteau să le exproprieze şi puteau să le interzică efectuarea ritualurilor sacre.

O altă opinie este cea formulată mai recent (2002) de Peggy Sunday care susţine că definiţia matriarhatului drept control al puterii de către femei trebuie abandonată în favoarea unei definiţii care să pună accentul pe aspectul cultural în care rolul simbolurilor materne să fie scos în evidenţă.

Care este până la urmă adevărul? A existat sau nu matriarhatul? Iată o întrebare la care, după cum am văzut, părerile cercetătorilor sunt împărţite. Şi probabil vor rămâne aşa pentru o perioadă lungă de timp.

Cea mai activă organizaţie care susţine ideea matriarhatului este „Modern Matriarchal Studies”, care organizează şi congresele dedicate chestiunii în cauză. Sufletul acestei societăţi este Heide Goettner – Abendroth, cea mai avizată voce în acest domeniu în momentul actual. Pentru ea, existenţa matriarhatului nu poate fi pusă la îndoială, găsindu-i şi o serie de caracteristici care nu suportă nici un fel de îndoială, precum: lipsa ierarhiei; stabilirea descendenţei pe linie maternă; egalitarism; convieţuire paşnică; existenţa cultului zeiţelor; reciprocitate economică.

Care sunt ideile fundamentale pe care se bazează susţinătorii matriarhatului:

• Miturile antice;
• Existenţa cultului zeiţelor;
• Stabilirea descendenţei pe linie maternă în societăţile preistorice.

Bibliografie

Heide Goettner-Abendroth, Modern Matriarchal Studies. Definitions, Scope and Topicality (www.second-congress-matriarchal-studies.com)

Stella Georgoudi, L`invention d`un mythe: le matriarchat, în Le collections de l`Histoire, Janvier-March 2007

Friedrich Engels, Origins of the Family, Private Property and the State. Preface to the Fourth Edition, 1891 (www.marxist.org)

Cynthia Eller, The Myth of Matriarchal Prehistory: Why an Invented Past Will Not Give Women a Future, 2000 (www.cynthiaeller.com)