„Istoria” nasturilor

Primii nasturi au apărut în epoca bronzului, dar nu aveau o utilitate practică, fiind folosiţi pentru decor, pentru că în acele timpuri pentru închiderea hainelor erau utilizate ace, broşe sau centuri. Nasturii erau confecţionaţi din os, corn, lemn, metal sau cochilii de scoică. Chiar şi grecii şi romanii îl foloseau tot pe post de „bijuterie”. Astfel că nasturele a trebuit să aştepte o „revoluţie” vestimentară şi să se mulţumească doară cu rolul său decorativ.

Cine este responsabil cu această revoluţie (adică despicătura prin care nasturele era petrecut prin material) nu se ştie cu exactitate. În orice caz, se pare că a fost descoperită undeva în Asia. Pentru că, prin secolele XII – XIII, nasturele (şi noua lui utilizare) a pătruns în Europa, adus de cruciaţii întorşi de la locurile sfinte. 

Francezii şi Breasla Năsturarilor

Nu este de mirare că francezii, „maeştrii modei” au simţit imediat „potenţialul” nasturelui şi, pe la mijlocul secolului al XIII-lea au creat Breasla Năsturarilor. Nasturii erau adevărate bijuterii, destinate uzului aristocraţilor. Oamenilor de rând le era restricţionat accesul la aceste obiecte, care au devenit adevărate simboluri ale statutului social.

„Nebunia” nasturilor s-a răspândit cu repeziciune: unele veşminte ajungeau să fie acoperite, la propriu, cu nasturi (zeci sau chiar sute). Se spune că la o întâlnire din 1520, dintre Francisc I al Franţei şi Henric al VIII-lea al Angliei, veşmintele primului monarh erau „accesorizate” cu nu mai puţin de 13 600 de nasturi! S-a ajuns până acolo încât puritanii şi biserica au început să se pronunţe împotriva acestor excentricităţi.

Treptat această adevărată manie s-a mai potolit. Dar numai la nivelul numărului. Pentru că în acelaşi timp, parcă pentru a compensa, năsturarii au început să folosească materiale scumpe pentru a-şi confecţiona marfa: aur, diamante, pietre preţioase, fildeş. Desigur, tot pentru desfătarea celor cu anumite posibilităţi materiale. Cei foarte bogaţi îşi permiteau să facă „exces” şi de astfel de nasturi. În 1620, ducele de Buckingham avea un costum şi o pelerină încărcate cu nasturi realizaţi din diamante. Pentru cei care nu-şi permiteau astfel de „podoabe”, au început să fie făcuţi nasturi din argint, ceramică sau mătase, desenaţi sau gravaţi. Un mare iubitor de nasturi a fost Ludovic al XIV-lea, care a dispus ca şi soldaţii săi să poarte nasturi de argint, coloraţi, la tunicile militare.

În secolul al XVII-lea a existat un adevărat război între năsturari şi croitori, în Franţa. Cei din urmă au realizat nasturi din material textil (nişte bumbi de lână sau aţă), ceea a stârnit furia năsturarilor, ce-şi vedeau monopolul ameninţat. Aşa că au intervenit la autorităţi care au interzis croitorilor să-şi mai confecţioneze „bumbii”, sub ameninţarea unor amenzi severe. S-a pus chiar problema amendării celor care aveau astfel de nasturi la haine.

Napoleon şi nasturii metalici

La sfârşitul secolului al XVIII-lea erau în vogă nasturii metalici mari; tot acum au apărut, la soldaţii lui Napoleon, butonii de mâneci şi tunicile cu pieptar dublu. Există o legendă care spune că, la înfrângerea lui Napoleon în campania din Rusia au contribuit şi… nasturii! Materialul din care erau confecţionaţi nu a rezistat gerului rusesc şi astfel, soldaţii neputându-şi încheia tunicile, au îngheţat de frig.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea nasturii deja se produceau în masă, fiind făcuţi din material textil, os, sticlă sau metal. În Anglia s-au răspândit foarte mult nasturii din sticlă neagră, după ce regina Victoria a început să-i folosească în semn de doliu, după moartea soţului ei. În Statele Unite ajunseseră să fie folosiţi în campaniile electorale, în timpul cărora erau distribuiţi nasturi cu chipul sau sloganul candidatului.

La 1900 se foloseau nasturii în diferite forme şi culori, ornamentaţi cu desene sau inscripţii (făcute, de acum, prin mijloace mecanice). După ce au apărut cei de plastic, valoarea „artistică” a nasturilor a scăzut, la fel şi preţul lor, aceştia intrând definitiv în rândul produselor de „larg consum”.

Mihai Bozgan, Cornel C. Ilie