Autor: acad. Marius Sala.

Nafea este un termen învechit, folosit cu sensul de „blană de pe pântecele vulpii, cu care se căptuşeau giubelele boiereşti sau căciulile”; a fost luat din turcă (nafe). În turcă este un împrumut din persanul nāfä „buric”. A fost atestat în Cronograful lui Dionisie (secolul 18).        

Naft(ă) eracuvântul folosit, în trecut, pentru „petrol brut”; astăzi este învechit şi regional. Apare în primele texte româneşti, în Psaltirea Hurmuzachi: Şi nu pristoiră cei ce lepădară ei slugile lu împăratu, ardzându cuptoriul cu răşiră şi cu naftă şi cu pozderie şi cu viţe. A pătruns în română din mai multe limbi, în epoci diferite: a fost împrumutat din slavonă nafta (în slavonă a ajuns din greaca medie), dar şi din lat. naphta, neogrec. nafta, germ. Naphta, turc. neft (în cazul variantei neft), iar fr. naphte a reactualizat cuvântul în limba română. Toate etimoanele menţionate îşi au originea îndepărtată în persanul näft, care a pătruns în arabă (naft), de unde l-a luat turca (neft, natft). Din persană l-a luat şi greaca, iar din greacă a ajuns în latină; din latină l-au preluat limbile europene occidentale (franceza, spaniola, engleza).

Este evident, chiar şi pentru nespecialişti, că naftalină are la originea îndepărtată acelaşi cuvânt persan. La originea sa imediată se află un derivat creat pe terenul limbii franceze (naphtaline, de la naphte), apărut la începutul secolului 19. Este interesant că, la noi, apare în dicţionarul lui Laurian şi Massim.

Nai (cu varianta învechită nei)„instrument muzical”, este împrumutat din turcă (nay, ney), dar la originea sa îndepărtată este persanul näi „fluier” (în persană, näi însemna şi „trestie”). Şi în română nai se foloseşte pentru a desemna un fluier din trestie cu şapte găuri, numit în trecut (secolul 17) şi muscal (cuvânt luat tot din turcă: miskal).Alături de nai şi muscal avem şi alte nume de instrumente muzicale de origine turcă: cobuz, caval, surlă, tambură, introduse prin tarafurile (şi taraf este un turcism) de lăutari (lăutar este un derivat românesc de la lăută, instrument muzical de origine turcă; denumirea sa turcească lauta provine din arabul al‘ūd).

Nalbant, termen învechit (apare în 1791) pentru „potcovar” (dar însemna şi „veterinar”), este la originea îndepărtată persanul nälbänd, format din na‘l „potcoav㔺i  persanul bänd, prezentul verbului bästän „a lega”. Din persană l-a luat turca (nalbant), iar din turcă a ajuns în română (există şi în dialectele sud-dunărene).

Namea (cu varianta naimea), termen învechit (apărea în secolul 18) pentru a denumi o scrisoare oficială trimisă sau primită de sultan ori de paşă, este împrumutat din turc. name „scrisoare” din sintagma name [-i hümayan] „scrisoare autografă a sultanului” (hümayan „imperial”). În turcă provine din persanul nämä „carte”, care apare şi în titlul epopeei Şah-Nāme „Cronica şahilor”, scrisă de Fird(o)usi, celebru poet iranian.

Narghilea înseamnă„lulea de tip oriental, prevăzută cu o ţeavă lungă şi flexibilă al cărei capăt de jos este fixat într-un vas cu apă parfumată, prin care trece fumul înainte de a fi inspirat”. Conform dicţionarului-tezaur al Academiei, cuvântul este atestat prima dată într-un document din 1786, publicat de N. Iorga. Este un împrumut din turcescul nargile (ca şi alţi termeni referitori la fumat: ciubuc, imamea „capăt al ciubucului, prin care se trage fumul”, lulea, tutun, tabiet),care a fost transmis şi altor limbi balcanice (greaca, bulgara, sârba; există şi în aromână). La originea sa îndepărtată este persanul närgilä „pipă cu apă”, un derivat al lui nargil „nucă de cocos”; s-a folosit acest cuvânt pentru că, în loc de flaconul de sticlă sau de cristal ce conţinea apa prin care trecea fumul, se întrebuinţa adesea o nucă de cocos sau un obiect de metal ce avea forma unei nuci de cocos.

Nart, termen învechit cu sensul de „sumă de bani fixată de autorităţi ca o limită maximă a impozitului pe produse, pe vite” sau, regional, „cotă de produse ce se cuvine proprietarului unui număr de oi pe care le ţine la o stână străină” (a da oile cu nartul), mai are şi alte sensuri regionale: „tarif sau preţ pentru vânzarea anumitor mărfuri” (a pune sau a da, a face nart, a tăia nartul „a fixa un preţ de vânzare peste care nu se poate trece, a fi cu nart „a nu lăsa din preţul mărfii”) sau „normă zilnică de muncă pe care ţăranii clăcaşi erau obligaţi să o realizeze pe pământul boierului”. Cuvântul este un împrumut din turcă: nark, narh „preţ, taxă fixă”. Are şi variantele narc, nard. Apare prima dată la Muste, cronicar moldovean din secolul 18: Grigorie Ghica Vodă […] au pus nartul mai gios decât Mihai Vodă, să dea câte 6 potronici [monedă poloneză de argint ce circula mai ales în Moldova, în secolele 17 şi 18] de vită. Cuvântul turcesc a intrat şi în alte limbi balcanice (neogreacă, bulgară; există şi în aromână, în forma narche). Turca l-a luat din persană, unde närh însemna „valoare, preţ”.

Atrag atenţia asupra faptului că, în română, există şi cuvântul nard „numele unei plante asiatice a cărei rădăcină parfumată era folosită în trecut”, cuvânt care apare devreme, în Cazania lui Varlaam. Acest cuvânt, evident, are altă origine, foarte probabil din grecescul nardos (forma sa învechită, nardos, este un indiciu în acest sens). Există şi în franceză cuvântul nard, împrumutat din lat. nardus, luat şi el din greacă (nardos). Este cuvânt vechi în franceză (sub forma narde, apare la 1213). Este mai puţin probabil ca în română să fie împrumutat din franceză.

Naz (cu pluralul nazuri, folosit mai des decât singularul) înseamnă „pretenţie; capriciu, moft”. Este un împrumut din turcescul naz, intrat şi în alte limbi balcanice (neogreacă, albaneză; în aromână are forma naje). Face parte din categoria turcismelor cu sens ironic (babalâc, berechet, fudul, habar, halal, renghi, zeflemea); este folosit mai frecvent în expresia a face nazuri. Are şi un derivat, năzuros „mofturos” (format de la pluralul nazuri),care apare la I. Heliade Rădulescu. Are diverse sinonime: fandoseală şi sclifoseală au la bază cuvinte de origine greacă (fandosi, sclifosi „a face nazuri”), moft, discutat mai sus, este de origine turcă, iar capriciu vine din italiană.

Năramză, cu varianta naramză, este un cuvânt vechi (apare la N. Costin). Azi are numai circulaţie regională. În DEX este explicat prin „portocală cu gust amar”, deşi din alte dicţionare rezultă că ar fi sinonim al lui portocală. Indiferent de felul cum este glosat, la originea sa îndepărtată stă termenul persan näräng, adus în de arabi Europa (naranğ). Se pare că la noi a ajuns prin turcă (narencı), limbă din care l-au luat şi limbile balcanice (neogreaca, albaneza, bulgara, sârba; există şi în meglenoromână – nirange). După alte păreri, l-am avea din bulgară (neramza), care l-a luat din greacă (nerantzi), iar în greacă ar fi ajuns tot din arabă. Mai interesant este faptul că, din arabă, termenul a fost împrumutat de spaniolă (naranja, termenul comun pentru „portocală”, este menţionat din secolul 14) şi de italiană (narancia).        

Sinonimul portocală este mai recent (atestat la 1750). Pentru a-i arăta originea, este necesar să luăm în discuţie termenul francez orange, care înseamnă acelaşi lucru. Acesta apare în secolul 13, la început sub forma pume orange, devenită spre 1300 pomme d’orange (orange este înregistrat abia în secolul 16). Pomme d’orange este un calc, o traducere a vechiului italian melarancia (astăzi arancia), care, aşa cum am arătat mai sus, are la bază arabul naranğ. Dicţionarele franceze precizează că termenul însemna „portocală amară”. Portocala cu gust dulce a fost adusă din China de portughezi, de unde numele său italian de portogallo (cf. germanul Apfelsine, literal „măr din China”). Numele vechi a trecut la noul fruct, de unde naranja, germ. Pomeranze. Pentru apariţia lui o iniţial în fr. orange (în italiană, reamintesc, era arancia) s-a propus influenţa numelui oraşului Orange din departamentul Avignon, pe unde treceau fructele ca să ajungă în nordul Franţei. Pentru amatorii de istorie precizez că termenul Orange există şi în denumirea ramurei olandeze a familiei Nassau, numită în franceză d’Orange-Nassau, iar amatorilor de fotbal le reamintesc că reprezentativa Olandei, numită portocala mecanică, are echipamentul de culoarea portocalei. Termenul românesc portocal(ă) este luat din greacă.

Năut, numele unei plante leguminoase ale cărei seminţe, asemănătoare cu mazărea uscată, sunt comestibile, este un împrumut din turcă (nahut, nohud, nuhud), după unii din turcă şi bulgară (nahut, nohud). I se spune şi mazăre-turcească sau măzăriche. Din turcă termenul a pătruns în limbile balcanice (greacă, bulgară, albaneză, sârbă; există şi în meglenoromână), dar şi în tătară (după unii şi în cumană). Apare prima dată într‑un context interesant, la 1773: Am, cinstite împărate, mărturii foarte credincioase: întâi pe maslina d[oa]mna şi prestariţa linte şi maica stafida călugăriţa, nohutul şi bobul. În română are diverse variante: năhut, nohot, nohut, noot, nout. La originea sa îndepărtată stă persanul nuhüd, cu acelaşi sens.

În latină exista cuvântul cicer pentru „năut”. Acesta s-a transmis unor limbi romanice: it. cece, sp., port. chicharo; există şi în aromână ţeatire care înseamnă „năut”. În franceză, pentru „năut” se foloseşte termenul pois-chiche; chiche continuă lat. cicer. 

Nilgau „specie de antilopă” este un termen neînregistrat în Dicţionarul Academiei, dar este pomenit de Al. Graur în cartea sa Cuvinte călătoare. Îl explică prin fr. nilgaut „animal înrudit cu antilopa”, atestat într-un jurnal de călătorie din 1666. În franceză este un împrumut din hindi (helgâŭ), unde a fost împrumutat din persanul helgâw care însemna, literal, „bou (gao) albastru (nil)”. O precizare: cuvântul persan nil „indigo” îl avem şi în anilină. Pers. nil a pătruns în arabă (nila), a trecut în portugheză (cu articolul arab a) şi apoi în franceză, unde de la anil s-a creat derivatul aniline. (Vezi, mai jos, şi nufăr)

Nişter este un termen învechit, înregistrat în secolul 19, cu sensul „lanţetă, bisturiu”. Este un împrumut turcesc, rar folosit, care are la bază persanul ništär „lanţetă”.

Nufăr „plantă erbacee acvatică” are la originea îndepărtată persanul nīlūfär, cuvânt format din nīl „albastru” şi nufär „trandafir de mare”. Din persană l-a luat araba ca ninufar, iar din aceasta a trecut în latina medievală (nenufar), care l-a folosit în terminologia plantelor medicinale. Din latină l-a preluat franceza în forma nénufar (prima apariţie, în secolul 13, într‑o colecţie de plante medicinale), dar şi sp. nenúfar, it. nenufero. În română, după unele păreri, ar fi din turcescul nufer, după altele, din neogrecul nufaro.