O varietate de măsuri pentru igiena orală au fost folosite încă de la începutul istoriei, lucru confirmat de descoperirile făcute în nenumărate săpături arheologice efectuate în toată lumea. Pentru curăţarea dinţilor erau folosite pene de păsări, oase de animale etc. O astfel de „periuţă” datând din anul 3000 î.H., era de fapt un băţ de lemn cu un capăt zdrenţuit.
Medicina tradiţională indiană a utilizat rămurele de copac neem sau banyan pentru a crea periuţe de dinţi şi alte produse pentru igiena orală. Crenguţa de neem era mestecată până când devenea moale şi apoi folosită pentru a se peria dinţii. În lumea musulmană, aşa-numitele miswak sau siwak, realizate din creangă sau rădăcină de Salvadora persica, copac care avea proprietăţi antiseptice, au fost utilizate pe scara largă. Chiar profetul Mahomed folosea “miswak”-ul pentru curăţarea danturii.
Frecarea dinţilor cu bicarbonat de sodiu sau cretă a fost de asemenea o practică obişnuită în istorie. La început s-a folosit un ştiulete de porumb pe suprafaţa căruia adăugau sare pentru perierea dinţilor.
Maestrul-zen japonez Dogen Kigen a relatat că a văzut mai mulţi călugări, în timpul expediţiei în China (1223), care îşi curăţau dinţii cu o perie. Aceasta era făcută din fire de păr din coadă de cal, ataşate la un mâner confecţionat din os de bou.
Prima utilizare a cuvântului “periuţă de dinţi” (toothbrush) în limba engleză a fost remarcată în autobiografia lui Anthony Wood, din anul 1690, în care el spune că a cumpărat o asemenea ustensilă de la un anume J. Barret.
Tot un englez, William Addis, este creditat cu realizarea primei periuţe de dinţi produsă în masă. În anul 1770 Addis a fost întemniţat pentru că a provocat o răscoală. În timp ce era în închisoare, a luat oase de animale mici, a făcut câteva găuri în acestea, a obţinut păr de porc de la un gardian, l-a legat în smocuri, apoi a trecut aceste smocuri prin găurile făcute în oase şi le-a lipit. Popularitatea periuţei lui Addis a crescut rapid şi acesta a devenit în foarte scurt timp bogat. A murit în anul 1808 şi i-a lăsat afacerea fiului său mai mare, William II.
Primul patent pentru o periuţă de dinţi i-a aparţinut americanului H.N. Wadsworth în anul 1857, însa producţia în masă în Statele Unite a început abia în 1885. Având un concept mai avansat, periuţa avea un mâner de os cu găuri în care erau băgate fire de păr de mistreţ siberian. Acest păr nu a fost un material ideal deoarece se încărca de bacterii, nu se usca bine şi cădea de foarte multe ori din periuţă. Abia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial noţiunea de “periaj al dinţilor” chiar a prins în Statele Unite, în parte pentru că soldaţii americani erau obligaţi să se spele zilnic pe dinţi. Această deprindere au au adoptat-o şi familiile lor după ce soldații s-au întors din război.
Fibrele din păr de animal au fost înlocuite cu fibre sintetice, de obicei nailon, de către compania DuPont, în anul 1938. Prima periuţă de dinţi din nailon a fost pusă în vânzare în data de 24 februarie 1938. Prima periuţă electrică, Broxodent, a fost introdusă de către compania Bristol–Myers, la centenarul Asociaţiei Americane Dentare, în anul 1959.
M.B. & C.I.