În secolul I, în Roma Antică, poetul Marţial pomeneşte de existenţa unei substanţe, numită „sulphurata”, ce era folosită la aprinderea focului. Prin secolul al VI-lea, sunt menţionate beţişoarele impregnate cu sulf, pe care doamnele de la curtea efemerei Dinastii Qi (din Nordul Chinei) le foloseau în acelaşi scop. Tot în China, în secolul al X-lea, sunt amintite beţişoarele cu sulf într-o carte a lui Tao Gu. Se pare că în Europa, primele astfel de „chibrituri” au ajuns la jumătatea secolului al XVI-lea.
Chibriturile „lucifer”
În anul 1805, unul dintre asistenţii chimistului francez Louis Jacques Thénard a realizat primul chibrit „modern”. La capătul unui beţişor de lemn, acesta a pus o mixtură formată din clorură de potasiu, sulf, zahăr şi cauciuc. Chibritul se aprindea prin introducerea vârfului într-o sticluţă cu acid sulfuric. Invenţia nu a prins la public din două motive: era scumpă şi extrem de periculoasă (o adevărată bombă la purtător).
Un pas mai departe a făcut farmacistul englez John Walker, cel care a descoperit, în 1826, că o compoziţie de sulfat de antimoniu, clorură de potasiu, gumă naturală şi amidon se poate aprinde dacă este frecată de o suprafaţă aspră. Aceste chibrituri au fost numite lucifer şi erau vândute într-o cutie împreună cu un material rugos, spre a putea fi aprinse. Însă ele prezentau o serie de probleme: flacăra era instabilă şi aprinderea putea fi foarte violentă, provocând arsuri grave. În plus, mirosul produs de arderea chibritului era neplăcut.
În 1830, francezul Charles Sauria a introdus fosforul alb în compoziţie pentru a îndepărta mirosul. Chibriturile au devenit populare, până când s-a dovedit că această nouă mixtură era extrem de toxică şi putea provoca probleme grave de sănătate. Câţiva ani mai târziu, ungurul Janos Irinyi, student la chimie, a avut ideea înlocuirii clorurii de potasiu cu dioxidul de plumb. A combinat acest element cu fosforul şi guma arabică şi a creat un chibrit apropiat de cel pe care îl ştim cu toţii astăzi. Irinyi a vândut invenţia, cu 60 de forinţi, farmacistului István Rómer, care în scurt timp a început să producă chibriturile pe scară largă şi a devenit foarte bogat.
Chibriturile sigure
Însă şi aceste chibrituri prezentau riscuri, legate de prezenţa fosforului alb, un element chimic foarte nociv. Aşa-numitele chibrituri sigure au fost realizate de suedezii Gustaf Erik Pasch şi Johan Edvard Lundström. Fosforul alb a fost înlocuit cu fosforul roşu, iar partea de lemn a fost impregnată cu parafină, pentru a face arderea mai lentă. Chibriturile se aprindeau prin frecarea lor de o parte a cutiei impregnată cu o mixtură de praf de sticlă, fosfor roşu, carbon, binder şi un neutralizator. În 1858, fabrica lui Lundström producea 12 milioane de cutii de chibrituri. Suedezii au deţinut la început monopolul producerii chibriturilor, însă ulterior au vândut patentul şi în străinătate.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, doi chimişti francezi au patentat chibritul bazat pe combinaţia dintre sesquisulfura de fosfor şi clorura de potasiu. Acesta, care nu mai prezenta nici un fel de risc, a luat locul „variantelor” mai vechi şi mai puţin sigure.
Colecţionarea cutiilor de chibrituri poartă numele de filumenie (de la cuvântul grec „philos” – iubitor şi cuvântul latin „lumen” – lumină).
Mihai Bozgan, Cornel Ilie