Asăneştii – prima dinastie vlahă din istorie (II)

Autor: Vasile Mărculeţ.

Boril Asan (1207 – 1218)

În condiţiile morţii suspecte a lui Ioniţă Asan, tronul de la Târnovo a fost ocupat de nepotul său Boril. Atât descendenţa noului ţar vlaho-bulgar, cât şi ascensiunea sa, continuă să rămână două aspecte controversate ale domniei acestuia.

În primul rând, filiaţia lui Boril Asan este incertă. Încă din epocă, unii autori l-au considerat nepot de soră al lui Ioniţă Asan, alţii nepot de frate, situaţie în care el nu ar putea fi decât fiul fostului ţar, Petru1.

Cronicarii bizantini şi apuseni sunt unanimi în a susţine că la moartea unchiului său, Boril a uzurpat tronul în detrimentul moştenitorilor legitimi, astfel că, pentru a-şi obţine legitimitatea, el se căsătoreşte cu văduva unchiului său, o prinţesă de origine cumană2.

Ocupând tronul în condiţiile arătate, domnia lui Boril Asan a fost una deosebit de agitată pe plan intern. Încă de la începutul ei, Boril s-a confruntat cu pretenţiile la tron şi cu secesiunile teritoriale ale verilor săi, Strez, în Macedonia, sprijinit de marele jupan al Raškiei (Serbiei), Ştefan Nemanja, şi Alexios Slav, în zona Munţilor Rhodopi, susţinut de împăratul latin de Constantinopol, Henric I3.

Pe plan extern, domnia lui Boril Asan coincide cu revirimentul politic şi militar al Imperiului Latin de Constantinopol, rezultat al energicelor măsuri militare şi politice iniţiate de împăratul Henric I. În pofida acestor realităţi, noul suveran vlaho-bulgar a căutat, în prima jumătate a domniei, să continue linia politică externă iniţiată de predecesorul său4. Ca urmare, în vara anului 1208, în fruntea unei armate vlaho-bulgaro-cumane, estimată de Henri de Valencennes la „treizeci şi trei de mii de oameni organizaţi în treizeci şi şase de corpuri de oaste” ţarul de la Târnovo pătrunde în Thracia5. O primă ciocnire la Berroe (Stara Zagora) se încheie cu victoria lui Boril, dar la 31 iulile este înfrânt de Henric I, la Philippopolis (Plovdiv), victorie ce îi permite împăratului latin să preia iniţiativa şi să treacă la contraofensivă6.

Imperiul Bulgar în timpul domniei lui Boril Asan.

La hotarul nord-vestic al statului său, Boril se confruntă cu ofensiva Ungariei. Succesele înregistrate de Regatul Ungar vor conduce la pierderea de către Ţaratul Vlaho-Bulgar a zonei Belgrad-Branicevo7.

După o serie de atacuri eşuate asupra teritoriilor Regatului Latin de Thessalonik (1211), între 1211/1212 şi 1214, Boril încheie succesiv pace cu puterile cruciadei, Ungaria şi Imperiul Latin de Constantinopol, alăturându-se taberei acestora. Conform informaţiilor unor cronicari apuseni, el şi-ar fi căsătorit fiica sau nepoata cu împăratul Henric I. Totodată, Boril a rupt alianţa cu cumanii nord-dunăreni, şi-a repudiat soţia de origine cumană şi s-a căsătorit cu o nepoată de soră a împăratului latin8.

Pe plan intern, Boril se confruntă cu puternice contestări din partea adversarilor, care la un moment dat ocupă Vidinul (probabil 1211), recuperat de ţar prin 1213 cu concursul militar al Ungariei9. În 1211, ţarul vlaho-bulgar convoacă un „mare sinod ortodox” împotriva bogomililor, fără a denunţa însă unirea religioasă cu Roma. Cu acest prilej a fost redactat cel mai important monument literar păstrat din epoca Asăneştilor, scrierea Sinodicul ţarului Boril, document ce condamnă bogomilismul şi conţine legislaţia Bisericii Vlaho-Bulgare împotriva bogomililor10.

Împotriva lui se ridică vărul său primar Ioan, fiul lui Asan, viitorul ţar Ioan Asan II. Dacă informaţiile transmise de cronicarul bizantin Georgios Akropolites, care susţine că acesta şi-a disputat multă vreme domnia cu Boril asediindu-l „vreme de şapte ani”11, sunt veridice, debutul declanşării acţiunii lui Ioan Asan împotriva ţarului de la Târnovo trebuie datat prin anul 1211. Asediat de Ioan la Târnovo, părăsit de susţinătorii săi, Boril este prins de rivalul său, orbit şi închis într-o mănăstire, unde îşi va sfârşi în scurt timp viaţa.

Ioan Asan II (1218 – 1241)

Considerat de majoritatea cronicarilor bizantini moştenitorul legitim al lui Ioniţă Asan, la moartea unchiului său şi în urma ocupării tronului de la Târnovo de către vărul său Boril, Ioan Asan (care „era încă nevârstnic”, în opinia lui Georgios Akropolites, „nu era încă [nici măcar] un adolescent” după Theodoros Skutariotes, sau „tânăr de tot”, conform afimaţiei lui Ephraemius), s-a văzut nevoit să se refugieze iniţial la cumani, apoi, după căsătoria noului ţar cu văduva de origine cumană a lui Ioniţă, la ruşii kieveeni12. Cu concursul acestora, susţine Georgios Akropolites, prin 1211 îşi revendică moştenirea şi, după o dispută de şapte ani, îl detronează pe Boril şi ocupă tronul13.

Ioan Asan II și familia sa la moaștele Sfintei Parascheva
(Târnovo, 1238).

Domnia lui Ioan Asan II reprezintă apogeul Ţaratului Vlaho-Bulgar, care atinge acum puterea şi întinderea sa maximă. Pe plan extern, obiectivul fundamental l-a constituit ocuparea tronului de la Bizanţ şi instituirea unui Imperiu Vlaho-Bulgar pe Bosfor. Urmărirea cu obstinaţie a acestui obiectiv l-a condus însă la o politică externă în care a oscilat între alianţa cu puterile catolice şi cea cu statele greceşti, Imperiul Grec de Niceea şi Imperiul Grec de Thessalonik, şi ele concurente la acţiunea de restaurare a Imperiului Bizantin.

În 1226, a încheiat o alianţă cu împăratul de la Thessalonic, Theodoros I Angelos Doukas, cu concursul căruia elimină temporar prezenţa niceeană în Peninsula Balcanică. Politica duplicitară promovată de Ioan Asan II, care, sperând să se insinueze pe cale paşnică la Constantinopol, se apropie de Imperiul Latin, asupra căruia instaurează o veritabilă tutelă, şi obiectivele de politică externă concurente, îl aduc în conflict cu aliatul său. La 9 martie 1230, în bătălia de la Klokotnitza, de pe râul Hebrus (Mariţa), ţarul vlaho-bulgar, susţinut de importante contingente cumane, îl zdrobeşte pe Theodoros I, pe care îl capturează şi îl orbeşte. Cea mai mare parte a teritoriilor Imperiului de Thessalonik intră în componenţa statului vlaho – bulgar. Imperiul de Thessalonik, desfiinţat ca mare putere şi devenit un simplu despotat, îi recunoaşte suzeranitatea. Statul vlaho – bulgar cunoaşte acum întinderea sa maximă, ocupând un teritoriu delimitat de Marea Adriatică, Marea Egee şi Marea Neagră, iar Ioan Asan II este la apogeul puterii sale14. Titlul imperial asumat după 1230, când se afla în culmea puterii, este expresia indiscutabilă a acestei realităţi15.

Puterea obţinută de Ioan Asan II îl îndepărtează însă de ţelul politicii sale, ocuparea tronului de la Constantinopol, întrucât autorităţile latine, cu concursul papalităţii renunţă la tutela lui. În aceste condiţii, ţarul vlaho-bulgar se orientează spre colaborarea cu Imperiul Grec de Niceea. Ca urmare, în 1234 sau 1235 a încheiat la Gallipoli o alianţă antilatină cu basileul Ioan III Vatatzes Doukas16. Forţele lor asediază Constantinopolul (1235-1236), dar la sosirea flotelor veneţiană şi genoveză sunt obligate să ridice asediul şi să se retragă.

Obiectivele de politică externă concurente ale celor două puteri ortodoxe au grevat puternic asupra relaţiilor dintre ele, care au cunoscut perioade de strânsă colaborare, dar şi grave sincope. În consecinţă, până la sfârşitul domniei, ţarul vlaho-bulgar va oscila între alianţa cu Niceea şi cea cu puterile catolice, optând în final pentru alianţa antilatină şi anticatolică. Inconsecvenţa sa politică externă din ultimii ani de domnie, compromisurile făcute, erau însă preludiul decăderii puterii vlaho-bulgare, care se produce cu rapiditate sub incompetenţii săi urmaşi.

Imperiul Bulgar în timpul lui Ioan Asan II.

Moartea neaşteptată a lui Ioan Asan II, survenită în jurul datei de 22 iunie 1241, a coincis cu marea invazie mongolă (1241-1242), care a lovit şi Ţaratul Vlaho-Bulgar în a doua parte a aceluiaşi an. Devastat de mongoli, măcinat în interior de o criză generalizată şi irevesibilă, caracterizată prin scăderea puterii militare şi o accentuată instabilitate politică, statul Asăneştilor, decăzut la o putere de rang secundar, avea să devină vasal al Imperiului Mongol şi apoi al Hoardei de Aur.

Titlul imperial al lui Ioan Asan II

Eu, Ioan Asan, ţar şi autocrat al bulgarilor, credincios domnului nostru Hristos […] m-am dus să port război în Romania, am învins armata greacă şi l-am prins pe împăratul şi domnul Theodoros Comnenos în persoană şi pe toţi boiarii săi. Şi am ocupat întregul teritoriu de la Adrianopol la Dyrrachium – grec, albanez şi sârb deopotrivă. Numai oraşele din vecinătatea Constantinopolului şi cetatea însăşi sunt în mâinile francilor. Dar şi ei au trebuit să se supună autorităţii mele imperiale, pentru că ei nu au alt împărat în afară de mine. Numai datorită mie mai supravieţuiesc ei, deoarece aşa a poruncit Dumnezeu.

( D. Obolensky, Un Commonwealth medieval: Bizanţul. Europa de Răsărit, 500-1453)

Căliman I Asan (1241 – 1246)

La moartea lui Ioan Asan II, tronul de la Târnovo este ocupat de fiul său minor Căliman I. Mama lui Căliman era Anna Maria, fiica regelui Ungariei, Andrei II. Domnia lui Căliman I Asan a marcat declanşarea crizei ireversibile a Ţaratului Vlaho-Bulgar, generată de faptul că tendinţele centrifuge ale aristocraţei vlaho-bulgare, comprimate în timpul domniei autoritare a lui Ioan Asan II, au răbufnit şi s-au manifestat cu putere în timpul noii domnii, aruncând statul în anarhie.

Debutul domniei lui Căliman I Asan coincide cu marea invazie mongolă care afecteză grav Ţaratul Vlaho-Bulgar. Foarte probabil în a doua jumătate a anului 1241, după nimicirea oştilor maghiare la Mohi, gruparea de forţe mongole, comandată de prinţul gingishanid Kadan, care-l urmărise pe regele Bela IV până pe ţărmul Adriaticii, îşi direcţionează ofensiva împotriva statelor din nordul Peninsulei Balcanice17. Conform relatării canonicului Rogerius, „văzând regele Cadan (Cadan rex) că nu poate pune mâna pe el (pe Bela IV, n.n.), a distrus Bozna (Bosnia, n.n.), regatul Rasciei (Serbia, n.n.) şi de aici a trecut în Bulgaria”18. Invazia mongolă a lovit puternic principalele centre urbane ale Ţaratului Vlaho-Bulgar, între care Târnovo şi Kilia, de la gurile Dunării. Referindu-se la acest aspect, cronicarul persan Rašid do-Din consemnează că principele Kadan „a luat oraşele ülakuţilor (vlahii sud-dunăreni, n.n.) Tirnin sau Qirnin (Târnovo, n.n.) şi Kila sau Qila (Chilia, n.n.) în urma unor mari bătălii”19.

În opoziţie cu sursele amintite, unele izvoare apusene înregistrează o importantă victorie vlaho-bulgară în luptele cu mongolii. Astfel, referindu-se la evenimentele din anul 1241, cronicarul francez Philippe Mousket, include, în cronica sa ritmată, următoarele versuri: Des Tartares revint noviele, / Ki par tot le monde fu biele, / Que li rois de la tiere as Blas / Les ot descomfis a un pas”20.Fără îndoială, însemnătatea aceastei victorii obţinute de regele Blachiei asupra mongolilorla o trecătoare a fost mult exagerată de cronicarul francez. În ceea ce ne priveşte, credem că ea trebuie percepută doar ca o ciocnire nesemnificativă între forţe vlaho-bulgare şi unele cete mongole, în timpul căreia acestea din urmă au fost probabil dispersate. În realitate, impactul invaziei mongole a fost dramatic pentru Ţaratul Vlaho-Bulgar care a devenit vasal Imperiului Mongol (1242). Mai mult chiar, aşa cum conchidea istoricul Fr. Dvornik, în urma loviturilor primite în timpul invaziei mongole, statul Asăneştilor „şi-a pierdut pentru totdeauna poziţia dominantă în Balcani”21.

Domnia lui Căliman I Asan avea să se încheie în mod violent, la fel ca ale majorităţii înaintaşilor săi. În condiţiile anarhiei interne, tânărul suveran vlaho-bulgar, în vârstă de numai 12 ani22, avea să cadă victimă unei conspiraţii organizate de mama sa vitregă, ţarina Irina Comnena, în favoarea fiului ei, Mihail Asan.

Mihail Asan (1246 – 1256)

Asasinarea lui Căliman I, în urma complotului organizat de ţarina Irina Comnena, l-a propulsat pe tronul de la Târnovo pe cel de-al doilea fiul al lui Ioan Asan II, Mihail Asan. Fiind minor la ocuparea tronului, noul suveran vlaho-bulgar s-a aflat sub tutela mamei sale. Toţi susţinătorii fostului ţar, între care sebastocratorul Alexandru, fratele lui Ioan Asan II, sunt eliminaţi sau îndepărtaţi din sfera puterii.

Pe plan intern, domnia lui Mihail Asan marchează o accentuare a anarhiei politice. Pe plan extern, Mihail Asan se confruntă încă de la început cu puternica ofensivă a Imperiului Grec de Niceea în Penninsula Balcanică. În 1246, basileul de la Niceea, Ioan III Vatatzes Doukas întreprinde prima sa mare campanie în Peninsula Balcanică. Cumpărându-i pe fruntaşii locali ai aristocraţiei vlaho-bulgare basileul niceean ocupă fără luptă Thracia până la Hebrus (Mariţa) şi Macedonia până la Axios (Vardar). Concomitent, Regatul Ungar reia acţiunile militare în nord-vestul Ţaratului Vlaho-Bulgar23. Succesele obţinute permit Ungariei să reocupe zona Belgrad-Branicevo, regiune ce fusese recucerită de Ioan Asan II.

În 1253-1254, Mihail Asan atacă Serbia. Războiul, de scurtă durată, este însă lipsit de rezultate notabile. În schimb, ţarul de la Târnovo înregistrează unele succese în plan diplomatic. Între aceste realizării cea mai importantă rămâne, fără îndoială, încheierea în anul 1254 a unui tratat cu Raguza (Dubrovnik)24.

În 1254, dispărea de pe scena istoriei marele suveran de la Niceea, Ioan III Vatatzes Doukas. Moartea sa a fost percepută de Mihail Asan ca momentul oportun pentru a recuceri teritoriile, situate la sud de Munţii Balcani, pierdute după 1246 în favoarea statului niceean. Concomitent, ţarul vlaho-bulgar se orienteză şi spre reglementarea relaţiilor cu Ungaria. În 1255, el încheie o alianţă  cu Regatul Arpadian, prilej cu care este, foarte probabil, convenită şi căsătoria sa cu Anna, fiica cneazului rus Rostislav de Cernigov, ginerele regelui Bela IV. Acesta stăpânea, în calitate de vasal al Ungariei, Macva şi teritoriile din nord-vestul Ţaratului Vlaho-Bulgar, smulse Târnovei, şi incluse, probabil, în ducatul Macvei. Personalitate puternică, el avea să exercite o veritabilă tutelă asupra ginerelui său25.

Atacarea stăpânirilor niceene din Peninsula Balcanică de către Mihail Asan, declanşează însă reacţia imediată a noului împărat de la Niceea, Theodoros II Laskaris (1254-1258). În urma a două campanii întreprinse în 1255 şi 1256 împotriva Ţaratului Vlaho-Bulgar şi încheiate cu succes, basileul de la Niceea restabileşte situaţia anterioră anului 1254. Înfrângerile suferite în faţa forţelor niceeane îl determină pe ţarul vlaho-bulgar să opteze pentru încheierea păcii. El comite însă marea greşeală de a încredinţa purtarea tratativelor de pace cu Niceea socrului său Rostislav. Cumpărat de niceeni, acesta încheie o pace complet defavorabilă Târnovei, în baza căreia era restabilit hotarul vlaho-bulgaro-niceean de la sfârşitul domniei lui Ioan III Vatatzes, basileul bizantin obţinând în plus şi importanta fortăreaţă Tzepaina26.

Trădarea socrului, avea să provoace căderea lui Mihail Asan, care va plăti, nu numai cu tronul, ci şi cu viaţa, atitudinea acestuia. De nemulţumirile create de eşecurile politicii sale va profita vărul său Căliman II Asan, care devine capul unui complot organizat de facţiunea aristocraţiei vlaho-bulgare ostilă suveranului, căruia îi va cădea victimă nefericitul ţar de la Târnovo.

Căliman II Asan (1256)

Fiul sebastocratorului Alexandru, fratele lui Ioan Asan II, Căliman II profită, aşa cum am arătat mai sus, de nemulţumirile interne generate de eşecurile înregistrate de vărul său, ţarul Mihail Asan, în politica externă, îndeosebi în conflictul cu Imperiul Grec de Niceea, pentru a-l suprima şi a-i lua domnia. Pentru a-şi legitima asceniunea la tronul ocupat prin uzurpare, urmând mai vechea tradiţie bulgară, el se căsătoreşte cu ţarina văduvă, Anna27.

Pe plan intern, tendinţele centrifuge ale diferitelor facţiuni politice ale aristocraţiei vlaho-bulgare, favorizate de o domnie lipsită de autoritate, se amplifică. În condiţiile anarhiei interne, Căliman II Asan, lipsit, atât de experienţă în domeniul guvernării, cât şi de o bază militară solidă care să-i permită să se impună prin forţă, nu reuşeşte să controleze situaţia politică din ţară.

Pe plan extern, Căliman II Asan continuă politica de alianţă cu Ungaria şi cu puterile catolice, iniţiată de predecesorul său, ceea ce determină ridicarea împotriva sa a partidei antimaghiare, în frunte cu aristocratul Konstantin Tich. O expediţie militară întreprinsă în sprijinul său de cneazul Rostislav, la solicitarea fiicei sale, nu ajunge însă la timp. Intervenţia lui Rostislav şi perspectiva unui amestec masiv al acestuia în treburile interne ale Ţaratului Vlaho-Bulgar au precipitat evenimentele şi au condus la intensificarea acţiunii partidei antimaghiare28. Lipsit de susţinere internă şi obligat să fugă din capitală, Căliman II Asan a sfârşit prin a fi ucis de adversarii săi după câteva luni de domnie. Moartea sa marchează stingerea dinastiei Asăneştilor, pe linie bărbătească, dar şi scindarea, pentru prima dată în istoria sa, a statului vlaho-bulgar între cei doi competitori la coroană ai momentului, Konstantin Tich şi Mitzo Asan, un potentat înrudit cu vechea dinastie. Mersul evenimentelor va da câştig de cauză primului.

  • Foto deschidere: Ioan Asan II (pictură de G. Dancov, a doua jumătate a secolului XIX).

NOTE

1. Pentru opiniile exprimate, vezi: Acropolitae, op. cit., p. 26; FHDR, III, p. 438-439 / Theodoros Skutariotes, op. cit., p. 480-481 / Ephraemius; Clari, p. 172, § 116.

2. Acropolitae, op. cit, p. 35-36; FHDR, III, p. 438-439 / Theodoros Skutariotes, p. 480-481 / Ephraemius; Henri de Valenciennes, Histoire de l’empereur Henri, în Geoffroi de Ville-Hardouin, Conquête de Constantinople, avec la continuation de Henri de Valenciennes, ed. M. Natalis de Wailly, Paris, 1882, , II, 506; IX, 545 (în continuare: Valenciennes).

3. Valenciennes, II, 506; IX, 545; Cf. J.V.A. Fine, op. cit., p. 93.

4. P. Pavlov, Eliberarea şi consolidarea Ţaratului Bulgar, în P. Pavlov, I. Ianev, D. Cain, Istoria Bulgariei, Bucureşti, 2002, p. 48;V. Mărculeţ, Ţaratul Vlaho-Bulgar, p. 145-150.

5. Valenciennes, VII, 532.

6. Ibidem, VIII, 539-544.

7. I. Vásáry, op. cit., p. 58.

8. Baudouin d’Avesnes, Extrait de la compilation dite de Baudouin d’Avesnes, în Geoffroi de Ville-Hardouin, Conquête de Constantinople, avec la continuation de Henri de Valenciennes, ed. M. Natalis de Wailly, Paris, 1882, p. 423.

9. Documenta Romaniae Historica, D. Relaţii între Ţările Române, vol. I (1222-1456), Bucureşti, 1977, p. 28-28, doc. 11.

10. Christian Dualist Heresies in the Byzantine World c.650-c.1405, selected sources translated and annotated by Janet hamilton and Bernard Hamilton, Menchester University Press, 1998, p. 260-262; Cf. D. Obolensky, Byzantium and the Slavs, Oxford, 1944, p. 276.

11. Acropolitae, p. 36; Cf. C.J. Jirecek, Geschichte der Bulgaren, Prag, 1876, p. 247, n. 33, unde consideră că asedierea lui Boril de către Ioan Asan ar trebui redusă la şapte luni.

12. Ibidem, p. 35-36; FHDR, III, p. 438-439 / Theodoros Skutariotes, p. 480-481 / Ephrarmius; Cf. Fl. Curta, Southeastern Europe in the Middle Age 500-1250, Cambridge University Press, 2006, p. 384, unde susţine că după căsătăria lui Boril Asan cu fosta soţie a lui Ioniţă Asan, Ioan Asan s-ar fi refugiat în Galiţia.

13. Ibidem, p. 36.

14. Ibidem, p. 45-47.

15. Apud D. Obolensky, Un Commonwealth medieval: Bizanţul. Europa de Răsărit, 500-1453, Bucureşti, 2002, p. 268.

16. Nicephori Gregorae, Byzantina historia. Graece et Latine, vol. I, cura Ludovici Schopeni, Bonnae, 1829, p. 29-30.

17. Pentru prezentarea ofensivei mongole în spaţiul balcanic, vezi: V. Mărculeţ, în Studii de Istorie a Banatului, 143-147.

18. Rogerius, Cântecul de jale (Carmen miserabile), XXXVIII, în G. Popa-Lisseanu, Fontes Historiae Daco-Romanorum (Izvoarele istoriei românilor), vol. V, Bucureşti, 1935, p. 53, 93.

19. Apud A. Decei, Relaţii româno-orientale, Bucureşti, 1978, p. 194.

20. Românii în poezia medievală, în G. Popa-Lisseanu, Fontes Historiae Daco-Romanorum (Izvoarele istoriei românilor), vol. III, Bucureşti, 1935, p. 27.

21. Fr. Dvornik, Slavii în istoria şi civilizaţia europeană, Bucureşti, 2001, p. 92.

22. Acropolitae, p. 77.

23. Ibidem, p. 79-84.

24. Dicţionarul domnilor Ţării Româneşti şi ai Moldovei, Bucureşti, p. 220.

25 V. Achim, Politica sud-estică a Regatului Ungar sub ultimii Arpadieni, Bucureşti, 2008, p. 145.

26. Acropolitae, p. 84.

27. V. Achim, op. cit., p. 146.

28. Ibidem.