Autor: Corneliu Şenchea.

Contele flamand Lamoral de Egmont, prinţ de Gavre, unul dintre cei mai viteji seniori flamanzi ai secolului al XVI-lea, a devenit cunoscut publicului datorită dramei lui J. W. Goethe şi uverturii pe care i-a închinat-o Beethoven, folosită adesea ca muzică de scenă în reprezentaţiile cu capodopera „titanului de la Weimar”. Goethe l-a idealizat pe liderul opoziţiei nobiliare flamande faţă de politica dură a regelui Spaniei, Filip al II-lea, în Ţările de Jos. A făcut din el un exponent al intereselor poporului flamand şi olandez, un martir al libertăţii şi un erou al luptei împotriva tiraniei, în spiritul perioadei Sturm und Drang, coborându-l pe Wilhelm de Orania, colaboratorul său, şi rezervându-i un rol secundar. Scriitorul belgian Charles de Coster inversează în romanul său „Thyl Ulenspiegel” raportul, glorificându-l pe Wilhelm Taciturnul şi transformându-l pe Egmont într-un nobil şovăitor, cu înclinaţii spre trădare… defecte care îi vor aduce în cele din urmă o moarte meritată.

Dar… dincolo de libertăţile literaturii… care este adevărul despre Egmont şi despre adversarul său, ducele de Alba? A fost contele flamand un „cavaler fără frică şi prihană” (etichetă consacrată de viteazul Bayard), un individ şovăitor sau un model de vasal supus al regelui Spaniei? A fost oare, guvernatorul spaniol al Ţărilor de Jos, un individ crud şi sanguinar care şi-a pregătit cu o răbdare sadică victima pentru eşafod, aşa cum apare în drama lui Goethe?     

Omul care „a făcut de două ori să tremure Franța”

Că Egmont a fost un curajos cavaler în serviciul Spaniei lui Filip al II-lea nu mai poate tăgădui nimeni. Eticheta de „chevalier sans peur et sans reproche”, atribuită lui Bayard, i s-ar putea aplica în aceeaşi măsură. Ultimele zvâcniri ale secularei încleştări între Franţa şi Spania, având ca miză Italia, au avut loc pe pământul Franţei. Acolo, Egmont şi-a dat obolul cu vârf şi îndesat, îndreptăţindu-l pe Charles de Coster să pună în gura unui personaj din romanul său următoarea caracterizare a eroului, atunci când se referea la execuţia puternicului lider flamand: „Am văzut căzând capul celui care a făcut de două ori să tremure Franţa!”    

Într-adevăr, contele de Egmont se ilustrase în campaniile din Franţa ca unul dintre cei mai viteji strategi ai regelui Spaniei Filip al II-lea. Aflat în subordinea guvernatorului Ţărilor de Jos, Emmanuel Philibert, duce de Savoia, Egmont a luat parte la cucerirea oraşului Saint-Quentin, în 1557, unde şarja cavaleriei spaniole condusă de el a fost hotărâtoare. În ziua de 10 august (Ziua Sfântului Laurenţiu), Egmont, în fruntea a 8 000 de cavalerişti surprinde coloanele franceze aflate în retragere pe drumul spre Soissons, pentru a asigura apărarea Parisului pe râul Aisne. Bătălia dintre Essigny Le-Grand şi Lizerolles s-a soldat cu un dezastru pentru armata regelui francez Henric al II-lea. Între prizonierii lui Egmont figurau însuşi comandantul suprem inamic, conetabilul Anne de Montmorency, şi subalternii săi, ducii d’Enghien şi Jean de Bourbon. Acesta este evenimentul care îl va entuziasma pe Filip al II-lea şi îl va inspira să dispună construirea celebrului palat-mănăstire de la Escorial, dedicat sfântului în ziua căruia trupele sale obţinuseră victoria, sfânt evocat de planul edificiului, în forma grătarului pe care Laurenţiu fusese martirizat.

Istoricii ar putea găsi lesne fidelitatea lui Egmont faţă de coroana spaniolă cel puţin inexplicabilă, având în vedere originea sa flamandă. Dar Flandra, deşi stăpânită de Filip al II-lea, în virtutea unei moşteniri paterne, suferise cumplit în acei ani de război, nu de pe urma raidurilor spaniole, ci a celor… franceze. Aşa cum arăta istoricul Georges H. Dumont, în a sa „Istorie a belgienilor”, pustiirea de către trupele franceze a localităţilor Thionville şi Dunkerque a adăugat un nou motiv zelului războinic al contelui. Răzbunarea lui nu a întârziat. Egmont a ajuns din urmă trupele franceze ale mareşalului de Thermes, care prădaseră Dunkerque şi le-a învins zdrobitor pe colinele de la Gravelines. Însuşi de Thermes a fost luat prizonier, împreună cu 3 000 de ostaşi şi ofiţeri francezi, iar Egmont, care nu se cruţase deloc, prăbuşindu-se cu doi cai ucişi sub el, îşi călise la propriu spada în sângele jefuitorilor patriei sale. Primul tablou al dramei lui Goethe, înfăţişându-i pe soldaţii contelui, la un concurs de tragere cu arbaleta, evocându-şi idolul, nu este gratuit.          

Prizonier al propriei popularități

Victoriile sale nu au putut fi însă fructificate. Filip al II-lea le-a compromis, prin şovăiala de a înainta asupra Parisului, pierzând timp preţios la asediul oraşului Saint-Quentin. Timpul acesta a fost folosit de către francezi, pentru a-şi reface forţele şi, după contraofensiva victorioasă condusă de Guise şi Coligny, Filip al II-lea a fost obligat să accepte tratativele de pace de la Cateau-Cambrésis (1559). Căsătoria lui Don Filip cu Elisabeta de Valois, fiica lui Henric al II-lea, pecetluia pacea. Armistiţiul readucea speranţa în sufletele locuitorilor Ţărilor de Jos. Speranţa nu atât în privinţa siguranţei lor personale, cât în relaxarea fiscală aşteptată, date fiind cererile continue de subsidii din partea Madridului pentru a susţine financiar războiul. Or acest spaţiu (Flandra, Olanda, Luxemburg) renumit pentru puterea sa financiară, dar şi pentru spiritul său de independenţă, în ciuda dominaţiilor succesive burgundă, imperială şi acum spaniolă, pe care le suportase, ţinea foarte mult la privilegiile sale economice şi politice. La acestea se mai adăugau şi cele religioase, deoarece, în secolul al XVI-lea, mai mult decât Geneva (oraşul dictaturii teocratice a lui Calvin), Ţările de Jos deveniseră „cel mai important bastion european al protestantismului” (Constantin Bălăceanu-Stolnici, Saga baronilor Du Mont). Atât de important, încât îşi va convinge liderii politici (ca Wilhelm de Orania, zis „Taciturnul”) să adopte calvinismul. Egmont, departe de a alege această cale, era destinat să fie totuşi purtătorul de cuvânt al nemulţumirilor flamanzilor şi olandezilor, atunci când Filip al II-lea a decis să convoace Statele Generale, pretinzând Ţărilor de Jos credite pentru întreţinerea unei garnizoane spaniole de 3 000 de oameni. Prizonier al popularităţii câştigate printre conaţionalii săi, în urma faptelor sale de arme, Egmont se trezea angajat între credinţa faţă de coroana spaniolă şi datoria de a susţine revendicările flamanzilor, ale căror drepturi şi privilegii erau lezate acum de abuzurile autorităţii de la Madrid. Nu se gândea, în timp ce apăra provinciile natale de atacurile franceze, că, într-o zi, aceste două noţiuni vor deveni divergente.           

 Credulitate şi loialitate

Filip al II-lea îşi avea în Ţările de Jos uneltele sale. Una dintre acestea era însuşi guvernatorul numit de el, sora sa vitregă, ducesa Margareta de Parma, asistată de un organism privat şi secret devotat lui Filip – Consulta – compus din cardinalul Antoine Perrenot de Granvelle, contele Charles de Berlaymont şi Virgilius d’Aytta de Zuichem. În timp ce flamanzii solicitau retragerea ostaşilor străini (spanioli) şi păzirea porturilor şi a graniţelor cu cetăţeni autohtoni, regenta Margareta de Parma înclina către compromisuri cu aceştia. Dar sforile erau trase de Granvelle, îngrijorat şi de extinderea „ereziei” (a protestantismului) în provincii. Inchiziţia îşi intensifică îngrijorător acţiunile, iar arestările şi execuţiile indignează opinia publică, de la nobili până la burghezi, atît pe catolici, cât şi pe reformaţi. Opoziţia celorlalţi membri marcanţi ai Consiliului de Stat (dintre care se detaşau Wilhelm de Nassau, prinţ de Orania şi contele Lamoral de Egmont) a determinat „concedierea” lui Granvelle, care, originar din Franche-Comté, „a primit” din partea regelui „autorizaţia” de a-şi vizita bătrâna mamă în Burgundia. Departe de a face jocul nobilimii flamande, Filip al II-lea încerca să câştige timp, detensionând situaţia. Încă tânăr, el manifesta o răbdare şi un calcul la rece al evenimentelor, calităţi surprinzătoare pentru vârsta lui. Această politică temporizatoare îi va şi aduce cognomenul de „Regele Prudent”. Şi, în timp ce atitudinea suveranului alimenta speranţele liderilor opoziţiei nobiliare din Ţările de Jos cu privire la o capitulare a Madridului, în portul Coruña, comisarul pentru îmbarcare Diego de Mendoza se ocupa cu recrutarea de soldaţi din regiunea Biscaya, pentru constituirea unei forţe armate „pacificatoare”.      

Departe de a bănui ce surpriză pregătea Madridul flamanzilor şi olandezilor, Egmont a condus o delegaţie în capitala regatului Spaniei, în anul 1565. El a înaintat doleanţele compatrioţilor săi lui Filip al II-lea. Care erau acestea? Reunirea celor trei consilii – de stat, secret şi financiar – într-unul singur şi suspendarea sau „îndulcirea” pedepselor aplicate „ereticilor” (reformaţilor), prin exceptarea Ţărilor de Jos de la instituirea hotărârilor Conciliului de la Trento. Egmont a văzut ridicându-se Escorialul, edificiul care celebra victoria sa asupra francezilor. Şi este posibil să se fi înşelat şi mai mult, în faţa primirii ceremonioase organizate de suveranul său, care l-a întâmpinat cu obişnuita formulă protocolară: „Bine ai venit, vere!” Încă o întâmplare care atestă calitatea de „rege prudent” a lui Filip al II-lea şi felul în care ştia să îşi ascundă gheara într-o mănuşă de catifea. Egmont a primit asigurări că revendicările înaintate de el vor fi luate în considerare. Se pare că el a continuat să creadă în bunele intenţii ale regelui său, chiar şi atunci când măsurile luate de Don Filip prevedeau în mod expres constituirea unei comisii de teologi şi episcopi pentru a fi consultată în această problemă. De parcă n-ar fi ştiut la ce trebuia să se aştepte de la nişte prelaţi, contaminaţi de spiritul intransigent al Contrareformei! Aceştia au recomandat fără rezerve aplicarea măsurilor tridentine în Ţările de Jos, Inchiziţia fiind întărită odată cu intensificarea persecuţiilor împotriva reformaţilor de nuanţă calvină.   

Atât de convins era Egmont de bunele intenţii ale regelui său, încât a refuzat să adere la Liga nobililor flamanzi condusă de un ostaş ca Henric de Brederode şi de un jurist reputat ca Filip de Marnix, senior de Sainte-Aldegonde. Ba mai mult, în momentul în care reformaţii au dezlănţuit revolte violente, devastând biserici catolice şi distrugând statui şi icoane (în Flandra, Artois, Olanda şi Zeelanda), Lamoral a condus (alături de Wilhelm de Nassau şi de contele de Hoornes) represaliile împotriva furiei iconoclaste, dovedindu-se cel mai crud şi mai zelos pedepsitor. Din nefericire, loialitatea sa, tipic cavalerească, avea să fie crunt răsplătită, iar atitudinea lui Filip al II-lea avea să rămână în istorie drept un exemplu clasic de machiavelism, dar şi de ingratitudine suverană.       

Consfătuirea de la Dendermonde – ultimul efort

Forţa armată expediţionară, pregătită de Filip al II-lea, urma a fi condusă de unul dintre generalii de marcă ai coroanei spaniole… Fernando Alvarez de Toledo, duce de Alba şi marchiz de Soria. Acesta fusese făuritorul victoriei împăratului Carol Quintul de la Mühlberg, împotriva principilor protestanţi şi omul pe care acelaşi suveran i-l recomandase drept persoană de încredere fiului său Filip, înainte de a renunţa la tron şi a se retrage în mănăstirea San Juste. Aceluiaşi duce de Alba avea să-i datoreze Filip al II-lea, câţiva ani mai târziu, cucerirea Portugaliei. Militar prin excelenţă, ducele de Alba condusese la Curtea Spaniei „partida războiului”, aflată în opoziţie cu „partida păcii”, condusă de don Ruy Gomez de Silva, prinţ de Eboli. Acesta din urmă milita, aşa cum arătau istoricii Fernand Braudel şi Martyn Rady, pentru concesii făcute teritoriilor spaniole de afară şi de acasă, pronunţându-se pentru un imperiu mai puţin centralizat. Flamanzilor şi olandezilor nu le lipseau, aşadar, prietenii, chiar şi printre spanioli, dar câmpul de acţiune al acestora era vădit restrâns, în comparaţie cu cel al clerului şi al armatei.

Wilhelm de Orania, ca un fost confident al regelui Filip al II-lea, despre care, aşa cum mărturieşte în autobiografia sa, ştia că pusese la punct împreună cu fostul rege al Franţei Henric al II-lea, un plan secret de exterminare a protestanţilor din Ţările de Jos, nu se putea lăsa înşelat de aparenţe. De aceea se strădui să-i convingă pe Egmont şi pe prietenul acestuia, contele şi amiralul Hoornes, să-l urmeze în fuga sa în Germania, fără să mai aştepte sosirea ducelui de Alba. Trupele spaniole ale acestuia îşi şi începuseră marşul, înaintând prin Mont Cenis spre miazănoapte, străbătând Franche Comté, Lorena şi Luxemburg.

În acest timp, Egmont acceptă să participe la întrevederea cu Wilhelm de Orania, Ludovic de Nassau (fratele lui Wilhelm) şi contele Hoornes, fixată nu departe de Anvers, la Dendermonde. Moment de răscruce care a hotărât destinul lui Lamoral, întâlnirea este evocată atât de Charles de Coster, în romanul „Thyl Ulenspiegel”, cât şi de Goethe (acesta îi exclude pe Ludovic de Nassau şi pe Hoornes din ecuaţie) care prezintă evenimentul sub forma unei întrevederi private între Egmont şi Orania. Acolo, prinţul de Orania a prezentat interlocutorilor săi câteva scrisori căzute în mâna sa. Misivele erau trimise regentei Margareta de Parma, de către ambasadorul spaniol la Paris, Francisco de Alava, recomandându-i prudenţă şi tact în atitudinea faţă de membrii opoziţiei nobiliare flamande, consideraţi deja de Curtea de la Madrid drept intruşi. În aceste condiţii, Wilhelm de Orania şi fratele său erau decişi să aleagă soluţia exilului, fără să mai aştepte sosirea ducelui de Alba. Dacă erau sau nu autentice aceste scrisori, sau făceau parte deja dintr-o stratagemă a lui Wilhelm de Orania, pentru a câştiga adepţi, nu avem de unde să ştim. Cert este că Egmont a refuzat să creadă în autenticitatea scrisorilor, reuşind să-l convingă şi pe contele Hoornes să se alăture opiniei lui. Fidelitatea sa faţă de rege şi convingerea că misiunea lui era aceea de a păstra ordinea în provincii l-au îndemnat să se pregătească pentru vizita protocolară pe care urma să o facă ducelui de Alba, îndată după sosirea acestuia, gest interpretat de unii istorici ca un act de trădare faţă de flamanzi, de alţii ca o manifestare a fidelităţii faţă de Habsburgi, faţă de Imperiu şi faţă de Spania, tradiţie în care fusese crescut şi educat.       

Drumul spre eşafod şi spre… legendă

Poate că Egmont nu se aştepta la surpriza copleşitoare care li se pregătea nobililor rebeli: o impresionantă forţă militară alcătuită din 8 700 de pedestraşi din vestita infanterie spaniolă tercios şi 1 200 de cavalerişti, conduşi de ofiţeri zeloşi între care avea să se distingă prin cruzime un anume Noicarmes. La puţin timp după sosirea acestora în Ţările de Jos (august 1567), Margareta de Parma nu a mai avut altceva de făcut decât să părăsească guvernământul provinciilor, încredinţând ducelui de Alba toate atributele puterii. În momentul în care Egmont a asistat la defilarea unităţilor spaniole curajul şi încrederea în intenţiile bune ale regelui său l-au părăsit. În timp ce ducele de Alba se stabilea la Bruxelles, Egmont declara apropiaţilor săi că, de când îl văzuse pe noul guvernator, nu mai putea să doarmă şi… hotărî să se închidă în castelul său din Gaesbeeck (Roger Avermaete, Rubens şi epoca sa). Noul guvernator deschise represaliile, instituind un „Consiliu împotriva tulburărilor”, alcătuit din 12 membri. Execuţiile prin spânzurare şi tragere pe roată s-au înmulţit îngrijorător. Atât de îngrijorător, încât locuitorii Ţărilor de Jos i-au găsit imediat un nume acestui organism odios – „Consiliul sângeros”. Provinciile începeau să semene, după mărturia unui contemporan, cu un adevărat mormânt comun. În faţa acestor excese sângeroase, măsurile lăudabile ale ducelui de Alba în domeniul juridic (clasificarea procedurilor în cazurile penale) şi universitar (mărirea salariilor profesorilor şi atragerea de cărturari iluştri) trec aproape neobservate de către un artist ca Peter Brueghel cel Tânăr, care, în tabloul Masacrul inocenţilor, îl înfăţişează pe guvernator sub chipul lui Irod.       

În aceste condiţii, nici Egmont nu putea stărui mult timp în izolarea sa. Poate un simţ al responsabilităţii faţă de cetăţenii ale căror revendicări le exprimase cândva în faţa regelui Filip al II-lea, poate un sentiment al resemnării în faţa eşecului şi a dezamăgirii provocate, l-a îndemnat să-şi părăsească refugiul şi să accepte invitaţia ducelui de Alba la Bruxelles. Dacă, în timp ce descăleca în faţa reşedinţei lui Alba, l-ar fi auzit pe noul guvernator, s-ar fi oprit din drumul său sinucigaş. „Iată-l, vine şi arhiereticul”, se zice că ar fi murmurat, cu o satisfacţie sinistră guvernatorul.

Egmont a fost arestat sub învinuirea de instigator al tulburărilor din provincii, în timp ce… juca liniştit cărţi cu fiul ducelui de Alba, don Fadrique de Toledo, destinat a se remarca şi el ca un militar sângeros în viitoarele campanii de pacificare. Aceeaşi soartă a împărtăşit-o şi Hoornes. Cei doi conţi au fost ţinuţi în captivitate timp de câteva luni. Poate că ducele de Alba nu ar fi intenţionat să-i execute, dar victoria trupelor de mercenari ale lui Ludovic de Nassau (care se refugiase împreună cu Orania în Germania pentru a recruta trupe) de lângă mănăstirea Heiligerlee, l-a convins treacă peste orice scrupule. Răspunsul lui a fost decapitarea celor doi captivi, în piaţa publică din Bruxelles, la 5 iunie 1568. În acelaşi timp, plătea cu viaţa, după torturi atroce, şi Jean de Beausart d’Armentières, ofiţer în subordinea lui Egmont. Murind, Lamoral lăsa în urmă unsprezece copii şi o soţie în persoana contesei Sabina de Bavaria, a cărei durere după soţul ei impresionă puternic anturajul ducelui de Alba şi pe guvernator însuşi. Documentele, puse în valoare de istoricul Georges H. Dumont, scot la iveală faţă umană a ducelui de Alba. La trei zile după execuţie, guvernatorul îi scria regelui Filip: „Nu cred să existe pe pământ o familie mai nenorocită; nici nu ştiu dacă biata contesă are ce mânca astă seară.” Aceeaşi notă de compasiune se regăseşte şi în bilanţul misiunii sale sângeroase: „Execuţiile au imprimat în suflete o teroare atât de mare, încât cei de aici îşi închipuie că vom guverna veşnic prin vărsare de sânge. Atât timp cât supuşii vor fi de această părere, ei nu-l vor putea iubi pe rege.”      

Oricare ar fi fost hotărârea viitoare a suveranului de la Madrid, execuţia contelui Egmont făcuse din strategul atât de devotat coroanei spaniole un simbol al libertăţii şi un martir. Aşa va intra el în conştiinţa flamanzilor şi în literatură (evocat, în afară de Goethe şi de De Coster, de Marguerite Yourcenar în romanul Piatra filosofală) chiar dacă nu servise cu toată convingerea cauza pentru care murise. Guillaume de La Marck, senior de Lumey, una dintre figurile legendare ale epopeii Ţărilor de Jos, ca şef al corsarilor flamanzi, supranumiţi „Calicii mării”, depune chiar un jurământ solemn şi patetic. El se leagă să nu-şi taie barba, până când nu-l va răzbuna pe contele martir. Şi-şi va respecta jurământul. Ani buni, corsarii săi vor ataca navele spaniole, ţinându-i în şah pe guvernatorii trimişi de regele Filip.