Autor: Marius Sala

Daireá are un sens învechit „cerc, anturaj, escortă” şi un sens regional (în Muntenia şi în Moldova) „instrument muzical de percuţie asemănător cu tamburina, format dintr-o piele de tobă întinsă pe un cerc de lemn şi prevăzută în interior cu discuri metalice”. Cu ultimul sens are sinonime ca vuvă, de origine necunoscută (care are şi derivatul vuvuitoare) şi def, de origine turcă. Cuvântul dairea este înregistrat prima dată la Iordache Golescu (1848). Are numeroase variante: daará, daiereá, dará, dăireá, dăreá, de(i)reá. Româna l-a împrumutat din turcă, unde daire are ambele sensuri. Cuvântul turcesc a fost preluat de toate limbile balcanice (albaneză, bulgară, greacă, sârbă; există şi în aromână – dairé, dăiré). La originea sa îndepărtată stă arabul dā’ira „cerc”.

Dandaná, cuvânt regional folosit rar în Transilvania, cu sensul „zgomot mare, gălăgie, tărăboi, petrecere zgomotoasă” este un împrumut din turcă (apare în scris la 1833). Cu sensurile familiare de „ciudăţenie, năzdrăvănie” ori „întâmplare sau afacere neplăcută” el este sinonim cu o serie de cuvinte (belea, bucluc, tevatură) de origine turcă. Aceeaşi origine are şi dandaná: turcescul tantana „pompă, sărbătoare măreaţă” (se menţionează o formă a sa, învechită şi dialectală, neatestată *dandana „zgomot mare, gălăgie”, mai apropiată de forma românească). Cuvântul românesc are diverse variante (dandaneá, dandănă, dănăná, danganá, dangadá, dangă, dandă) şi derivate (dăndănaie, dănănaie, dănănău). Să nu uităm numele personajului literar Dandanache, creat de I. L. Caragiale. La originea îndepărtată a cuvântului se află arabul tantana „sunet metalic”.

Dará „greutatea ambalajului în care se transportă sau se cântăreşte o marfă” este, la originea îndepărtată, arabul tarata („a da la o parte”) devenit tarh şi pătruns în italiană ca tara cu sensul„dará”, apoi în turcă (dara). Acelaşi cuvânt arab, intrat în italiană, s-a răspândit cu sensul comercial şi în alte limbi: sp. tara, germ. Tara, engl. tare, fr. tare (în franceză apare în secolul 14). Deci cuvintele româneşti dará şi tară (ultimul luat de română din neogrecul tara) au aceeaşi origine îndepărtată arabă, dar au ajuns în română pe căi diferite. Înrudit cu acestea este termenul taroc „joc de cărţi” apărut în italiană (tarocco) ca un derivat de la tara şi răspândit în multe limbi (fr. tarot, germ. Tarock). La noi se crede că a venit iniţial din germană; în prezent, cuvântul se foloseşte mai frecvent în forma tarot, apropiată de franceză.

Dragoman „tălmaci, traducător” are, la originea îndepărtată, arabul tarğumān, cu acelaşi sens. Din arabă a intrat în turcă, în forma terceman. Cuvântul a circulat mai departe: a fost luat de neogreacă (dragomanos) şi de aici a ajuns în română (prima sa atestare, din 1649, este în manuscrisul Lexiconului slavo-român al lui Mardarie). A ajuns să aibă, regional, şi sensul de „stăpân al stânei”. Din neogreacă a pătruns în italiană (dragomanno), precumşi în bulgară şi albaneză (dragoman). În limbile romanice occidentale cuvântul arab a intrat direct: fr. drugement (în secolul 12, scris azi truchement),sp. truchiman, trujaman. De reţinut că româna a împrumutat, în secolul 17, direct din turcă (terğiman, tergeman) termenul tergiman, cu variantele terziman, tărziman, terdiman, teodiman, toate cu sensul de „interpret, traducător”; tot din turcă a fost luat de limbile balcanice şi de maghiară.

Dugheană „prăvălie” este un cuvânt vechi (prima atestare este într-o pravilă de la 1561), azi fiind considerat învechit. Este un cuvânt  de origine turcă (dükkân). Varianta veche dughean, mai apropiată de etimon, a fost înlocuită de dugheană, formă refăcută din pluralul dughene, cu schimbarea genului după cuvântul prăvălie, apropiat ca sens. Are multe derivate: dugheniţă, dughinel, dughenar, dughenăriţă, mai nou şi verbul (a) dugheniza. Este un termen răspândit în limbile balcanice (albaneză, bulgară, greacă, macedoneană; există şi în aromână şi în meglenoromână). La originea sa îndepărtată găsim arabul dukkan.

Emir „principe musulman, descendent al lui Mahomed” a circulat de la sfârşitul secolului 17 până în secolul 19; astăzi este învechit. La originea sa îndepărtată stă arabul amir (în araba populară, emir)„comandant, prinţ”, cuvânt compus din ar-rahl „transport”, care s-a transmis limbii franceze sub forma emir (apare prima dată într-un text din secolul 13 şi este frecvent din secolul 16). De la acelaşi cuvânt arab s-a format, tot în franceză, termenul amiral, cu o terminaţie insuficient explicată, cu sensul de „comandant al sarazinilor”. A căpătat sensul de „comandant al unei flote” la curtea normanzilor din Sicilia. Româna a împrumutat din franceză atât pe emir (în secolul 17), cât şi pe amiral (înregistrat prima dată în Dicţionarul Academiei, apărut în 1908). Emir a pătruns în limbile balcanice şi în maghiară din turcă. Înrudit cu emir este cuvântul imbrohor „comis al sultanului”, termen învechit care a circulat la noi în secolele 17–19; are la bază termenii turceşti imbrohor, emirahor, emirahur, mirahor. Poate fi amintit şi mânzac, termen învechit cu sensul de „nobil tânăr”, care are la originea îndepărtată arabul amir compus cupersanul zādä „născut, fiu” (ca şi beizadea, din turcescul bey „domn” şi  persanul zādä „născut, fiu”) care a dat persanul ämīrzadä, scurtat mīrzā „fiu de prinţ”; în română a fost împrumutat din tătarul mârza, mârzak.      

Fachir „călugăr sau ascet musulman ori hindus (care practică exerciţiile yoga)” şi (sens curent) „prestidigitator, hipnotizator, îmblânzitor de circ” este un împrumut din fr. fakir, cu aceleaşi sensuri. La originea cuvântului este arabul fakīr „sărac, cerşetor”, termen aplicat pustnicilor, sihaştrilor mahomedani din India.

Farfaron are, la originea îndepărtată, cuvântul arab farfar „palavragiu”, ajuns în secolul 16 în spaniolă (fanfarin „lăudăros”). Din spaniolă a fost împrumutat de franceză, în forma fanfaron (secolul 17). Aceeaşi origine îndepărtată are şi termenul familiar farfara „flecar; persoană care deformează spusele cuiva şi le transmite astfel altora”; a ajuns la noi prin turcă (farfara „idem”), la fel ca în limbile balcanice (bulgară, neogreacă; există şi în aromână – farfara, fărfar, fărfără, farafură). Are multe derivate: farfarache „palavragiu”, farfaratic, fărfănatic, fălfăratie, (a se) farfarisi „a se fandosi, a se sclifosi”, farfasit „fandosit, sclifosit”.

Felah „ţăran arab” este, la originea îndepărtată, arabul fallāh, derivat de la verbul falaha „a despica”, apoi „a ara”. A intrat în franceză ca fellah (secolul 17) „mic proprietar agricol” (Egipt, Africa de Nord). La noi apare în Dicţionarul Academiei, în secolul 20.

Fitil „fir de bumbac sau de stofă, care serveşte la iluminat (ca parte componentă a unei lumânări, a unei lămpi de petrol, a unui felinar) şi care, muiat într-o substanţă inflamabilă, foloseşte la aprinderea încărcăturilor cu exploziv (puşti, tunuri, mine)” este un împrumut făcut, în secolul 18, din turcă, unde fitil înseamnă acelaşi lucru. S-a răspândit în toate limbile balcanice (există şi în aromână fitíle). Regional, în Banat, înseamnă şi „chibrit”. Are şi sensuri speciale, în expresii ca a pune (a da) cuiva fitil (sau fitile) „a aţâţa, a instiga”, a lua fitil „a se aprinde de mânie”, a băga un fitil „a provoca intrigi”, care copiază expresii turceşti: fitil vermek, fitil koymak (vermek „a da”, koymak „a pune”) „a da, a pune fitil”, fitil almak (almak „a lua”) „a lua fitil”. Cuvântul are, în română, derivate: fitiligiu „cal nărăvaş”, fitilist „(om) intrigant”; verbul (a) fitili „a instiga” este recent.   

Filigean sau felegean„ceaşcă (turcească) fără toartă, pusă, de obicei, într-un suport metalic” este un cuvânt învechit care apare la Neculce, în Letopiseţ: Şi închinând, au sorbit felegeanul ca altă băutură. Este un împrumut din turcă filğan (în turca modernă, fincan „idem”); apătruns în toate limbile balcanice, cu sensul de „ceaşcă” (cu sau fără toartă). A ajuns şi în maghiară (fildzsán, findzsán, findzsa), ca şi în graiurile româneşti din Transilvania (la mine, în Bihor, era curent termenul finjană „ceaşcă”).

Fudul „mândru, orgolios” este, la originea îndepărtată, arabul fudul, pluralul lui fadl „superioritate”, de unde s-a format adjectivul fudūlī. A fost împrumutat de turcă, în secolul 18, fodul „mândru” (se presupune că a existat şi o formă neatestată *fudul), de unde s-a răspândit în toate limbile balcanice (şi în aromână). Are multe derivate (fudulaş, fudulice, fudulică, fudulache, fudulie „mândrie” şi „testicul”, (a se) fuduli) şi apare ca nume de persoană: Fudulu. Există şi un cuvânt rar foduluc (în secolele17–18) „mândrie, orgoliu”, luat direct din turcescul fodulluk „idem”. De remarcat că unele dintre sinonimele lui fudul sunt de origine turcă (farfará, geambaş „(în Moldova) priceput, isteţ, fudul”, năzuros, tivilichiu), alături de altele, de origini diverse (trufaş, de origine necunoscută; semeţ, de origine slavă; fălos, derivat de la fală, tot de origine slavă).

Fotă este unul din cele mai vechi cuvinte turceşti intrate în română (apare la 1462, în documente). Avea, la început, sensul de „şorţ confecţionat din stofă vărgată (importată din India), folosit la îmbăiere, inclusiv ca prosop, sau în timpul unor ritualuri religioase”. Sinonimul lui era peştiman, un alt cuvânt turcesc. Ulterior, a căpătat, pe teren românesc, sensul de „obiect de îmbrăcăminte purtat de femei, făcând parte din costumul popular românesc; este un şorţ dreptunghiular care ţine loc de fustă”. Cuvântul turcesc futa (învechit fota) s-a răspândit în toate limbile balcanice, în limbi slave (rusă, poloneză), în maghiară şi în aromână (fútă, fotă). El provine din arabul fūta „prosop, şorţ de baie”. Fotă este dubletul etimologic al lui fotaz „pătură care se pune pe spinarea calului, sub şa; cioltar” luat din greacă, unde provine tot din turcă (cotaz „podoabă”).