Autor: acad. Dan Berindei.

Bătăliile de la Cotul Donului şi Stalingrad au dat o întorsătură nouă relaţiilor dintre mareşalul Antonescu şi naţional-ţărănişti. Jurnalul politic al lui Ioan Hudiţă este revelator în această privinţă. Deşi Antonescu continua să creadă în victoria Germaniei, fără îndoială că apăruseră în mintea sa şi unele ezitări, care, direct sau indirect, s-au reflectat şi în relaţiile sale cu principalul partid de opoziţie. De altfel, acesta reprezenta într-un fel o opoziţie recunoscută. “Dialogul” dintre cele două părţi se desfăşura prin audienţele doctorului Lupu şi ale lui Mihalache şi uneori şi ale lui Hudiţă la “conducător” sau la primul său adjunct Mihai Antonescu – Maniu refuzând să-l mai vadă pe mareşal – şi totodată prin memoriile pe care preşedintele sau biroul PNŢ-ului i le înainta. Partidului Naţional Țărănesc i se îngăduia totdeodată să fie o prezenţă activă la nivelul conducerii şi al cadrelor sale. Poziţiile pe care le ocupau şi unii şi alţii erau însă practic net opuse şi erau de neîmpăcat, atât pe planul politicii interne, cât şi al celei externe.

Retragerea pe Nistru și guvern național

Naţional-ţărăniştii pretindeau lui Antonescu retragerea armatei pe linia Nistrului, formarea unui guvern naţional sub conducerea sa sau a lui Maniu şi, fără îndoială, părăsirea taberei Reichului. În împrejurările încă existente, aceste obiective nu puteau fi atinse, având în vedere forţa militară de care dispunea Germania hitleristă, şi orice tentativă în această direcţie ar fi provocat contramăsuri represive mergând până la anihilarea statului român. Cu toate acestea, cu repetată străduinţă, tratativele prin care s-a urmărit ca mareşalul să fie convins să dea curs cerinţelor naţional-ţărăniste şi liberale au continuat stăruitor, degajându-se însă treptat şi din ce în ce mai puternic şi ideea înlăturării sale.

La 3 februarie, Mihalache i-a văzut pe Mihai şi apoi şi pe Ion Antonescu, acesta din urmă arătându-se “mai hotărât ca oricând să continue războiul”, dar acceptând ideea unui guvern naţional, dacă Germania pierdea războiul, ipoteză pe care însă el o respingea chiar şi după dezastrul de la Stalingrad.  În faţa refuzului mareşalului, Maniu şi Dinu Brătianu s-au prezentat regelui, care le-a făgăduit  să discute cu Antonescu pentru “găsirea unei soluţii”. Respingându-se ideea unei mişcări de stradă, fruntaşii celor două partide istorice erau preocupaţi de găsirea unui militar capabil să îl răstoarne pe Antonescu. Văduva lui Gavrilă Marinescu, întâlnită de Hudiţă la familia Giosanu, le-a spus interlocutorilor ei că soţul ei ar fi fost “cel mai indicat” pentru o atare acţiune!  

Dacă Mihalache nu reuşise, a fost trimis doctorul Lupu – care avea şi legături amicale cu mareşalul, jucând uneori şi cărţi cu el – Hudiţă cerându-i să-l pună ”la zid” pe conducător în legătură cu mersul războiului nefavorabil Germaniei. Audienţa n-a contribuit cu nimic la rezolvarea impasului, Antonescu declarând lui Lupu că Hitler era “hotărât să proclame acum războiul total, războiul sfânt, ca musulmanii”. Concluzia doctorului a fost : “Antonescu nu e în toate minţile”, iar Maniu a comentat, acuzându-l pe mareşal că era “paranoic, bolnav de ambiţie…o pacoste”.   

Dar două săptămâni după ce Maniu făcuse această apreciere, Mihai Antonescu l-a chemat pe Hudiţă şi i-a cerut un studiu consacrat apărării drepturilor României  asupra Transilvaniei de Nord, a Basarabiei şi Bucovinei de Nord, întocmirea sa urmând a se realiza “cu ajutorul lui Maniu”. Lui Hudiţă şi lui Ghiţă Pop le-a revenit, din încredinţarea şefului partidului întocmirea memoriului solicitat, care potrivit doctorului Lupu era destinat nu doar germanilor, ci şi anglo-americanilor.

Cinci zile mai târziu, la 11 martie, Hudiţă i-a dus memoriul. Mihai Antonescu l-a primit şi i-a spus că şi mareşalul vrea să-l vadă. Mareşalul l-a întâmpinat “politicos , dar rece”, a citit cu atenţie memoriul şi apoi a propus colaborarea fruntaşilor ţărănişti cu guvernul său. Hudiţă i-a replicat cerându-i în prealabil încetarea războiului şi alcătuirea unui guvern naţional. La rândul său, mareşalul  i-a repetat cu încăpăţânare că “Hitler nu poate pierde războiul”,  putând “oricând“ să se înţeleagă cu ruşii şi deţinând totodată şi “arme secrete”. Dar, deşi a rămas “ferm pe poziţie”, Antonescu “a avut răbdare să asculte liniştit replica” reprezentantului P.N.Ţ.-lui.

Acțiunile țărăniștilor și înțelegerea cu Antonescu

În această vreme, fruntaşii ţărănişti continuau să fie urmăriţi şi “monitorizaţi”  de serviciile secrete. Pe la mjlocul lui aprilie, Hudiţă a fost chemat de Pichi Vasiliu, care l-a primit cu un “aer serios, dar politicos” şi s-a referit la interdicţia activităţii partidelor politice ! Hudiţă i-a replicat că exista o “înţelegere” cu mareşalul pentru continuarea unei activităţi “de cadre”, neorganizându-se însă “întruniri şi manifestaţii publice”. Vasiliu îi spusese atunci că “nemţii devin tot mai nervoşi”, motivând prin aceasta însăşi intervenţia sa ! De altfel, cu o zi mai înainte, Antonescu plecase în Germania pentru a-l întâlni pe Hitler. Comentând intervenţia lui Pichi Vasiliu, doctorul Lupu avea să spună : “Face şi el o politică de echilibru, cum îl taie capul pentru a supravieţui”! Oricum, potrivit colonelului Mădârjac, şeful cabinetului său, Pichi Vasiliu mărturisise lui Mădârjac că “bine  ar face mareşalul să-i dea dracului pe nemţi şi să facă pace cu ruşii”!

Hilter, Antonescu și explicațiile despre Maniu și PNȚ

Patru zile după această întrevedere cu Pichi Vasiliu, după ce Antonescu se reîntorsese din Germania, “furtuna” s-a accentuat, evident ca urmare a vizitei în Germania a “conducătorului”. Gheorghe Brătianu l-a prevenit pe Hudiţă că mareşalul avea intenţia de a aresta toată conducerea Partidului Naţional Ţărănesc, iar doctorul Lupu a aflat şi el că Antonescu “tună şi fulgeră în contra noastră”. Pentru a verifica “pulsul”, Hudiţă a cerut lui Mihai Antonescu să-l primească, ceea  ce a avut loc în aceeaşi zi, pe seară. Ică l-a întâmpinat “cu un aer destul de grav” şi l-a dus la mareşal, care l-a primit “cu un calm evident forţat”, reproşându-i că în loc de a vorbi cu Hitler despre Transilvania de Nord, “scopul principal” al întâlnirii sale cu Führerul, el trebuise să-i dea acestuia explicaţii referitoare la Maniu şi la PNŢ. “Daţi-mi Transilvania de Nord înapoi, îi spusese mareşalul dictatorului german, şi-mi iau răspunderea să lichidez mişcarea anglofilă din ţară”! Dar întrevederea cu Hudiţă a durat “aproape o oră”, în care Antonescu a avut şi răbdarea de a-i asculta explicaţiile, ei despărţindu-se “civilizat”, pentru ca apoi Mihai Antonescu să-i afirme fostului său coleg că datorită lui avusese loc  “liniştirea “ mareşalului.

Peste vreo lună, Mihai Antonescu l-a chemat pe Hudiţă, primindu-l “puţin încruntat şi reproşându-i că era singurul dintre membrii biroului partidului său care nu plecase în vacanţă, stând la Bucureşti şi desfăşurând “campanii contra regimului”, având întâlniri cu legionari şi cu comunişti! Hudiţă i-a răspuns  că legăturile le avusese în permanenţă şi că statul lui la Bucureşti se explica, ceea ce era şi adevărat, prin operaţia pe care o suferise tatăl său şi prin spitalizarea acestuia. Discutaseră apoi şi alte chestiuni.  Ică susţinuse că Badoglio avea să rămână alături de Hitler şi încercase să-l convingă pe interlocutorul său că se va încheia pacea separată cu anglo-americanii pentru a se opri expansiunea “comunismului rusesc”, Hudiţă contrazicându-l !

Tot în acele zile de sfârşit de iulie, Hudiţă cunoscuse pe generalul Şova, ministru în guvern, la colegul său de partid Mihai Răutu, care i-a mărturisit că “nemţii s-au înşelat enorm asupra Sovietelor”. Uriaşa bătălie de tancuri de la Kursk îşi făcuse efectul!

Răspunderea generalului în fața națiunii

La începutul toamnei, doctorul Lupu considera că avea să fie nevoie “de un nou demers pe lângă rege şi Antonescu”. La 6 septembrie, Hudiţă nota : “Nenorocita noastră de presă sărbătoreşte aniversarea a trei ani de la venirea la putere a lui Antonescu”, în timp ce, în buletinul informativ destinat cadrelor partidului, Hudiţă ridica “chestiunea răspunderii lui Antonescu faţă de naţiune”. La 9 septembrie, în şedinţa biroului Partidului Naţional Ţărănesc, Lupu a propus “o acţiune comună” pe lângă Antonescu, la care să fie asociaţi şi Dinu Brătianu şi Titel Petrescu, pentru formarea unui guvern naţional prezidat chiar de Antonescu sau de Maniu. Mihai Popovici şi Ghiţă Pop s-au declarat de acord, dar Mihalache a făcut “rezerve”, oferindu-se însă să stea de vorbă cu mareşalul. Maniu s-a arătat de acord cu “încercarea” pentru care se oferise Mihalache, dar, totodată  a decis să ia legătură cu Brătianu şi cu Titel Petrescu şi a cerut să se alcătuiască un scurt memoriu destinat atât Regelui, cât şi lui Antonescu.

Două zile mai târziu, Mihalache a venit la Maniu pentru a-i relata conţinutul audienţei pe care o avusese la mareşal. Acesta recunoscuse că “ieşirea Italiei din război” reprezenta  “o grea lovitură, mai ales morală” pentru Germania, dar susţinuse totodată că Germania făcea “pregătiri uriaşe” şi că ea dispunea de “arme pe care nu le-a folosit încă pe front”. Enervat, doctorul Lupu l-a caracterizat pe Antonescu drept “un nenorocit care s-a lăsat legat burduf de mâini şi de picioare de nemţi”, în timp ce Maniu “a explicat” lui Mihalache că mareşalul “nu poate înţelege ca militar” importanţa factorilor politici şi economici şi a conchis că Antonescu trebuia “silit” să fie de acord cu un guvern de uniune naţională ori trebuia “înlocuit cu forţa” !

Prin Malaxa, Hudiţă a aflat că Antonescu aprecia drept “foarte gravă” situaţia de pe frontul rus” şi că “o schimbare a politicii externe” nu era exclusă. Oricum, la mijlocul lunii octombrie s-a pus din  nou problema exercitării de presiuni asupra mareşalului. La 19 octombrie, Mihalache a relatat colegilor săi din  birou că, văzându-l pe Antonescu, acesta îi spusese că “Germania nu mai poate câştiga războiul”, dar că “e încă destul de tare pentru a-l prelungi ani de zile”. Mareşalul îi mai spusese că Turcia avea să intre în război împotriva Uniunii Sovietice, ceea ce îl determinase pe Hudiţă să ironizeze aserţiunea conducătorului.

La 3 noiembrie, în şedinţa biroului, Mihalache a refuzat să se ducă din  nou la Antonescu pentru a-l determina  la schimbarea poziţiilor sale, hotărându-se ca vizita s-o efectueze Ioan Hudiţă. Prin intermediul lui Mihai Antonescu, Hudiţă a obţinut audienţa în seara zilei de 5 noiembrie. “Mareşalul, nota acesta, m-a primit politicos şi cu o faţă zâmbitoare, ceea ce a creat de la început o atmosferă de destindere”. Antonescu a deschis discuţia, spunându-i că ştia de ce a venit, că avea să-i spună că germanii pierduseră războiul şi că trebuia să se retrgă pe Nistru şi să înceapă tratativele, purtându-se “ca nişte ţigani” cu nişte “aliaţi”. Mareşalul s-a autolăudat, în continuare,  pentru respectarea de către el a membrilor opoziţiei.

Antonescu l-a ascultat apoi “liniştit” vreme de zece minute, timp în care Hudiţă i-a arătat că o pace separată era exclusă şi că era necesară formarea unui guvern naţional. În replică, Antonescu i-a răspuns că “anglo-americanii îşi arogă dreptul de a vinde blana ursului din pădure”, că scurtarea frontului de către germani  corespundea “unei strategii” şi că “Hitler nu poate fi învins”. El mai adăugase din nou – ceea ce spusese şi lui Mihalache –  că avea să aibă loc intrarea Turciei în război de partea Germaniei “la momentul oportun” şi că Hitler se putea înţelege cu Stalin “în orice moment”! Hudiţă nu i-a mai putut răspunde, căci Antonescu a fost chemat la o şedinţă, dar el a trecut pe la Mihai Antonescu, căruia i-a repetat argumentele sale contrare poziţiei mareşalului, lăsându-l “pe gânduri” pe secundantul conducătorului ! De altfel, trei zile mai târziu, Hudiţă l-a întâlnit pe generalul Şova, care s-a arătat “convins” că Antonescu avea să înţeleagă că trebuia “să pună capăt războiului”, ceea ce arăta că certitudinile mareşalului nu erau împărtăşite chiar de apropiaţi ai săi.

Între timp, discuţiile cu generalul Sănătescu fuseseră iniţiate. După mai puţin de un  an, avea să aibă loc momentul marii răsturnări de la 23 august.