Autor: Constantin Corneanu.

În cursul anului trecut (2010, n.r.) s-au împlinit 70 de ani de la primirea ultimatumului sovietic care ne-a împins la cedarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a ţinutului Herţa în acel blestemat iunie 1940. Vara pătimirii noastre rămâne un subiect extrem de dureros care a născut, în aceşti zeci de ani, numeroase comentarii referitoare la modul în care ne-am comportat ca naţiune în faţa pericolului extrem, dar, mai ales, în relaţia cu fraţii noştri de dincolo de Prut. În conştiinţa opiniei publice a rămas, atunci, ca şi acum, convingerea că nu am făcut, dintru început, totul pentru a ne apăra hotarele, precum şi pe ei. Spre exemplu, în structura scenariului şi a dialogului unui film românesc (“Nuntă în Basarabia”, regia Nap Toader) se regăsesc o serie de astfel de reproşuri, printre care şi cel privind faptul că Armata Română a abandonat Basarabia în iunie 1940. Extrem de dureros acest reproş, însă el merită clarificări şi nuanţări.

După declanşarea celui de al Doilea Război Mondial, la 1 septembrie 1939, România s-a declarat neutră, însă la 6 septembrie 1939, evenimentele aveau să se succeadă cu repeziciune, uimind Europa şi, uneori, chiar și pe protagoniştii dramei. Având în vedere gravitatea situaţiei şi posibilitatea unei rapide deteriorări a ei, Marele Stat Major român a luat măsuri pentru întărirea frontierei de Est. Prin Directiva Operativă nr. 6 din 10 septembrie 1939, s-a constituit Armata 3 română, cu misiunea de a împiedica trecerea Nistrului de către unităţile sovietice şi de a întârzia înaintarea spre Vest a acestora, în cazul unui atac mai important. De asemenea, Armatei 3 române îi revenea misiunea ca, în retragerea spre sud, în contextul unei confruntări cu Armata Roşie, să bareze, treptat, trecătorile spre vest de Carpaţi, cu scopul de a împiedica pătrunderea forţelor germane în Basarabia, existând teama unui atac concomitent germano-sovietic asupra României. Secţia a II-a din Marele Stat Major român va înainta, la 11 septembrie 1939, Comandamentului Armatei 3 române o sinteză informativă, privind situaţia politică şi militară din Uniunea Sovietică, în care erau precizate următoarele: “Totuşi, Armata Roşie nu trebuie subestimată şi în special forţele sovietice destinate frontierei de Vest, care, într-un eventual război, se pare că: 1) iniţial, vor putea fi capabile să dea un şoc brutal şi viguros, datorită M.U. de cavalerie, motomecanizate şi de aviaţie, întrebuinţate în masă; 2) ulterior însă dinamismul acestor forţe se va micşora, în raport cu depărtarea de teritoriul naţional şi durata operaţiunilor. În concluzie generală, Armata Sovietică, în prezent, pare a fi în măsură să apere în bune condiţii teritoriul propriu; ca instrument ofensiv, valoarea ei este redusă”¹.

Un (im)posibil tratat de neagresiune

În momentul în care Armata Roşie ocupa Polonia răsăriteană, ministrul de Externe român, Grigore Gafencu, dădea instrucţini ministrului român la Moscova, Gheorghe Davidescu, să sondeze posibilitatea încheierii unui tratat de neagresiune între România şi Uniunea Sovietică, fără a face însă propuneri concrete în acest sens înainte de a se cunoaşte intenţiile URSS, pentru a nu fi expuşi la un refuz sau la condiţii care nu ar putea fi acceptate. Cabinetul de la Londra a comunicat, la 27 septembrie 1939, Guvernului de la Bucureşti, că, în cazul unei agresiuni sovietice, România nu va primi sprijinul militar al Marii Britanii. A doua zi, 28 septembrie, Guvernul britanic a informat Parisul despre acest lucru, prin Sir Eric Phipps, care a subliniat că britanicii nu puteau oferi niciun fel de ajutor României, în special dacă Turcia nu li se va alătura. Documente germane provenite din arhiva ambasadorului german la Moscova, contele von den Schulenburg, păstrate în castelul Falkenberg şi publicate de cercetătoarea germană Ingenborg Fleischhauer, evidenţiază faptul că la recepţia de la Kremlin, care a urmat semnării Acordului sovieto-german de delimitare a frontierei, din 28 septembrie 1939, s-a discutat şi problema României. Stalin a comunicat că, deocamdată, Guvernul sovietic nu are nicio intenţie de a se atinge de România. La 19 octombrie 1939, se va semna, la Ankara, Tratatul tripartit anglo – franco – turc. Protocolul secret anexat Tratatului, act care va rămâne necunoscut Guvernului român, preciza limpede punctul geografic sensibil ce ar fi declanşat acţiunea militară franco – britanică, respectiv în momentul în care “ofensiva militară declanşată de o putere europeană ar atinge frontierele Bulgariei sau ale Greciei”². În ceea ce priveşte atitudinea Franţei, Georges Bonnet, ministru de Externe în perioada 1938 – 1939, scria: “În cursul unei dezbateri hotărâte de Comisia parlamentară de anchetă asupra evenimentelor intervenite din 1939 până în 1945, un martor important declara: «Politica domnului Georges Bonnet a constat în a-i face pe ruşi şi pe germani să se bată între ei». Ce-i drept, nu doream războiul pentru niciun popor din Europa. Dar nu voi dezavua totuşi această interpretare pătrunzătoare dată politicii mele”³.

Şi un compromis cu Germania

Noile raporturi germano-sovietice şi perspectiva ca Armata Roşie să treacă frontiera de stat pentru a ocupa Basarabia l-au determinat pe Mihail Moruzov să restabilească legătura secretă cu Abwehrul amiralului Canaris, întreruptă după întâlnirea din februarie 1937. Cu ocazia vizitei pe care maiorul Gheorghe Ionescu-Micandru avea să o întreprindă la Berlin, în intervalul 26 octombrie – 3 noiembrie 1939, Mihail Moruzov va înainta amiralului Canaris un Expozeu privind situaţia din Europa de Est, confruntată cu primejdia panslavismului şi a extinderii agitaţiilor comuniste. Având în vedere că România, prin aşezarea ei geografică, a constituit întotdeuna pentru Germania o preocupare de prim ordin, Moruzov propunea Abwehrului o ofertă de colaborare informativă pentru Estul Europei. Maiorul Gheorghe Ionescu-Micandru va avea convorbiri cu maiorul Pruck, şeful Secţiei Frontul de Est din Abwehr, care a confirmat faptul că OKW consideră că pericolul sovietic este mai mare înPeninsula Balcanică decât cel din Vest. Colaborarea propusă de Mihail Moruzov a fost acceptată, având şi acordul Führer-ului care a dispus ca “orice acţiuni informative asupra armatei sovietice să înceteze, continuându-se însă acţiunea informativă asupra activităţii comuniste a Uniunii Sovietice”⁴. În pofida ordinului Führer-ului, amiralul Canaris s-a arătat dispus şi la o colaborare informativă pe probleme de ordin militar privind URSS. În baza înţelegerii perfectate cu Abwehrul, Serviciul Secret de Informaţii al Armatei Române primea, la 22 noiembrie 1939, un set de informaţii referitor la mişcările Armatei Roşii. Conform acestor informaţii, în apropierea graniţelor cu România, se prefigura un dispozitiv format din 5 corpuri de armată, cu 35 de divizii, dintre care 23 de infanterie, 11 de cavalerie şi una moto-mecanizată. Biroul Statistic Militar Iaşi, organism subordonat Secţiei a II-a din Marele Stat Major român, era informat, la 9 decembrie 1939, de către Serviciul Secret de Informaţii al Armatei Române, că existau date conform cărora “Rusia Sovietică ar fi trimis în Basarabia un mare număr de agenţi de spionaj, cu misiunea de a culege date şi informaţii asupra mişcării trupelor noastre(române – n.n.),a fortificaţiilor ce se fac sau se vor face de-a lungul Prutului, a existenţei nodurilor de comunicaţie şi a podurilor de peste Prut, cu obligaţia de a şi le fotografia, precum şi alte date care interesează apărarea naţională”⁵.Agenţii spionajului sovietic circulau prin comunele de pe malul Prutului, începând de la Cernăuţi spre Iaşi – Leova – Cahul – Galaţi.

“Trebuie să lămurim relaţiile cu URSS. Trupele lor ne-au încercuit tot hotarul nordic, de la Nistru până la Carpaţi”⁶, afirma ministrul de Externe al României, Grigore Gafencu, la 29 noiembrie 1939, în Senatul României. Diplomaţia românească va face, în continuare, eforturi disperate pentru a obţine garanţii militare concrete, în cazul unui atac sovietic. La cea de a doua consfătuire a conducătorilor misiunilor diplomatice britanice din Europa de Sud-Est, care a avut loc la Londra, între 8 şi 11 aprilie 1940, s-a hotărât ca, după obţinerea avizului Statului Major General britanic, Bucureştiul să fie informat că, în cazul unui atac al Uniunii Sovietice, se va acorda “ajutor după posibilităţi”, dar că gradul şi caracterul acestuia vor depinde de atitudinea Turciei, Italiei şi Bulgariei.

Propagarea bolșevismului și panslavismul

Aflat la Berlin, în perioada 2-8 martie 1940, şeful Serviciului Secret de Informaţii al Armatei Române a avut întrevederi cu mai multe oficialităţi ale Reich-ului, printre care cu omologul său, amiralul Canaris. “Comandamentul german – a subliniat amiralul Canaris – are continuu în vedere tendinţele URSS care au ca prim scop propagarea ideii revoluţionare, pe care deocamdată înţelege să o exploateze sub forma ideală a panslavismului în Polonia, Boemia, Moravia, Ucraina Carpatică şi, apoi, în Balcani, unde – mai ales în Bulgaria şi Iugoslavia – a început să desfăşoare deja acţiuni pregătitoare”⁷.Expansiunea sovietică în Balcani era un lucru pe care Berlinul nu-l putea admite, ori interesul României, într-o astfel de conjunctură geopolitică, era să fie cât mai corectă faţă de Berlin, în condiţiile în care “în Germania – avertiza amiralul Canaris – mai există persoane politice care cred că atitudinea ţării dumneavoastră nu este sinceră şi că, în momentul când Germania va fi antrenată într-un război decisiv, îşi va schimba atitudinea, făcând jocul anglo-francezilor”⁸.

Serviciul Secret de Informaţii al Armatei Române informa factorul politic, la 7 martie 1940, că “la New York, o delegaţie a «Societăţii Basarabenilor» s-a prezentat primarului La Guardia, căruia i-a înmânat un lung memoriu asupra situaţiei din Basarabia, cerându-se ca «populaţia acestei provincii să dobândească dreptul de a-şi hotărî singură soarta pe cale de plebiscit şi sub garanţia unor Puteri neutre»”⁹. Liderii “Societăţii Basarabenilor” declarau că ei “nu sunt comunişti, ci democraţi şi partizani ai autodeterminării poporului şi creării Republicii Democratice Basarabia”¹⁰. Decidenţii politici români erau informaţi că se proiectează, pentru mijlocul lunii martie 1940, organizarea “unor mari întruniri în diferite centre din Statele Unite, spre a se actualiza «problema basarabeană», unde se vor rosti discursuri în limba engleză şi se va proceda la colectarea unui «fond pentru eliberarea Basarabiei»”¹¹. La 29 martie 1940, Molotov a ţinut în Sovietul Suprem al URSS un discurs în care a afirmat că există o chestiune litigioasă nerezolvată, aceea a Basarabiei şi a precizat că România va înţelege că asemenea lucruri nu pot fi tolerate. Regele Carol al II-lea nota, la 2 aprilie 1940, în jurnalul său: “Chestia principală este discursul lui Molotov. Discurs care distruge toate iluziile şi este agresiv faţă de mulţi, între care şi Italia. Faţă de noi, a reafirmat că URSS n-a renunţat la Basarabia şi de aceea nu poate avea un pact de neagresiune cu noi, dar că această chestiune se va rezolva pe cale paşnică (…). Îl găsesc pe Gafencu îngrijorat, căci consideră acest discurs ca un avertisment serios. Sunt complet de acord. La noi, poate, va provoca panică, la alţii va da un mare îndemn pentru întărirea apărării naţionale”¹².

Dislocarea trupelor sovietice

Cu ocazia vizitei amiralului Canaris la Bucureşti, în zilele de 28 – 29 mai 1940, autorităţile militare române au primit un nou set de informaţii referitoare la dislocarea trupelor sovietice. Totalul forţelor sovietice concentrate pentru atac se ridica la 30 de divizii de infanterie, 12 divizii de cavalerie şi 6 brigăzi mecanizate, în Districtul Militar Special Kiev; 7 divizii de infanterie şi 2 brigăzi mecanizate, în Districtul Militar Odessa; 4 divizii de infanterie şi 2 brigăzi mecanizate, în Districtul Militar Harkov. Dispozitivul de atac totaliza, astfel, un efectiv de 42 de divizii de infanterie, 12 divizii de cavalerie şi 10 brigăzi mecanizate. După cum atestă documentele militare provenite din arhivele sovietice, dispozitivul Armatei Roşii la graniţa cu România era compus – în lunile mai – iunie 1940 – din  40 de divizii, 14 brigăzi blindate, 30 de regimente şi 4 divizioane de artilerie. Un astfel de dispozitiv întrecea cuantumul total al forţelor româneşti pe întreaga ţară (32 de divizii de infanterie, 4 1/3 divizii de cavalerie, 4 brigăzi mixte munte, o brigadă motorizată şi o brigadă fortificaţii).

După invadarea Danemarcei şi a Norvegiei (9 aprilie 1940), Grigore Gafencu mărturisea unui diplomat străin: “Conceptul de putere neutră a încetat să mai existe”.Pe măsură ce blindatele germane se revărsau peste câmpiile franceze, desăvârşind îngenuncherea Franţei, Armata Roşie se concentra la frontiera de est a României pentru atacul decisiv. La 25 iunie 1940, Mihail Moruzov solicită lui Manfred von Killinger, observatorul Führer-ului pentru Ungaria, România, Iugoslavia şi Bulgaria, un răspuns foarte clar referitor la atitudinea pe care o va lua Germania dacă România va fi atacată de Uniunea Sovietică. Diplomatul german a răspuns: “Germania nu va putea face altceva decât să exprime unele deziderate faţă de URSS, o acţiune militară în Est fiind pentru moment imposibilă, armata germană trebuind să termine războiul contra Angliei”¹³. În seara zilei de 23 iunie 1940, la Moscova, în cursul unei întrevederi între Molotov şi contele von der Schulenburg, ambasadorul Reich-ului, desfăşurată din iniţiativa primului, acestuia din urmă i s-a comunicat că URSS doreşte soluţionarea problemei Basarabiei fără nicio amânare. Guvernul de la Moscova dorea, în acelaşi timp, şi Bucovina, despre care Molotov a pretins că ar avea populaţie ucraineană. Guvernul german a fost informat cu promptitudine de cererile sovietice printr-o telegramă transmisă la ora 21¹⁶ şi recepţionată la ora 23²⁰. Răspunsul Berlinului avea să vină peste 42 de ore. Hitler a fost uluit de cererile sovietice şi de caracterul lor intempestiv. Ministrul de Externe von Ribbentrop a fost solicitat să dea explicaţii referitoare la interesul sovietic pentru Basarabia¹⁴. Totodată, în cursul zilei de 26 iunie 1940, la orele 12⁵⁹ a.m., contele von der Schulenburg telegrafia, la Berlin, următoarele: “Eu i-am arătat lui Molotov că renunţarea de către Uniunea Sovietică la Bucovina, care nu a aparţinut niciodată, nici chiar Rusiei ţariste, ar facilita în mod substanţial o soluţionare paşnică. Molotov a răspuns că Bucovina constituie ultima parte care mai lipseşte dintr-o Ucraină unificată şi tocmai din această cauză Guvernul sovietic trebuie să acorde importanţa cuvenită rezolvării acestei probleme, în mod simultan cu problema Basarabiei. Cu toate acestea, Molotov nu a exclus cu totul posibilitatea renunţării la Bucovina, în cursul negocierilor cu România”¹⁵. Având în vedere cele întâmplate la Moscova, la 23 august 1939, precum şi cererile sovietice, Hitler a fost incapabil de o reacţie conformă cu împrejurările, în condiţiile în care Germania nu mai era dispusă să-şi respecte chiar toate angajamentele luate faţă de Uniunea Sovietică.

Îndoiala și posibila luptă pe Nistru

Conducerea politică şi militară a României hotărâse, încă din cursul lunii mai 1940, rezistenţă cu orice preţ pe linia Nistrului “fără gând de retragere”. Propunerea comandantului Armatei 4 române de a se elabora o serie de studii şi a se organiza exerciţii pentru o eventuală retragere sub presiunea inamicului de la Est a fost respinsă, pentru a “nu se semăna îndoială în sufletele comandanţilor care trebuiau să se bată pe Nistru”¹⁶. La 10 aprilie 1940, Comandamentul Armatei 4 a înaintat eşalonului superior (Grupul de Armate nr. 1) studiul intitulat:“Trecerea Armatei 4 din Basarabia peste Prut, sub presiunea inamicului, contând pe forţele disponibile”¹⁷.

Cererea de a se începe imediat sporirea trecerilor peste Prut, având în vedere o posibilă retragere, a făcut obiectul unei noi intervenţii, la 17 aprilie 1940, pe lângă Grupul de Armate nr. 1, care a solicitat Marelui Stat Major luarea de măsuri în acest sens. În ciuda demersurilor Marelui Stat Major pe lângă Ministerul Lucrărilor Publice, nu s-a întreprins nimic. Grupul de Armate nr. 1 a ordonat, la 18 aprilie 1940, Armatei 4 române să execute recunoaşteri în vederea organizării de capete de pod la est de Prut, pentru a putea ajuta trupele în cazul unei posibile retrageri. Ordinul a fost executat cu promptitudine. Pe 25 mai 1940, comandantul Armatei 4 române a convocat, la Tecuci, comandanţii corpurilor de armată din subordine, pentru a-i informa asupra modului de retragere a marilor unităţi din subordine în caz de presiune din partea sovieticilor. Comandantul geniului Armatei 4 române a primit ordin să înceapă repararea podurilor umblătoare şi să pregătească poduri pe plute. Comandamentul Armatei 4 a elaborat un plan de acţiune în caz de agresiune la frontiera de Vest. Planul prevedea evacuarea teritoriilor în două faze: în perioada de tensiune politică şi în perioada mobilizării.

Planurile evacuării: Tudor -1940 și Mircea – 1940

Autorităţile politice şi militare de la Bucureşti trecuseră la întocmirea, în mai 1940, a planurilor de evacuare a teritoriilor revendicate de sovietici, intitulate codificat “Tudor-1940”¹⁸ şi “Mircea-1940”¹⁹. Ambele planuri preconizau că, “în principiu, organele militare şi administrative nu părăsesc teritoriul lor decât atunci când trupele operative sunt pe punctul de a-l evacua în întregime”²⁰. Pentru asigurarea loialităţii“familiile funcţionarilor respectivi se evacuau anticipat”^21,iartrupelor operative le revenea obligaţia“de a înştiinţa, la timp, aceste organe asupra momentului retragerii şi să le asigure mijloacele de transport necesare”²².Planurile “Tudor-1940” şi “Mircea-1940”urmau să fie definitivate până la 1 iunie 1940. La 9 decembrie 1939, Serviciul Secret de Informaţii al Armatei Române înaintase o adresă către Secţia a II-a Informaţii din Marele Stat Major român, respectiv către Biroul Statistic Militar Iaşi, prin care informa că “în urma zvonurilor alarmiste care au circulat în Basarabia, cum că ruşii se pregătesc să invadeze această provincie şi în urma panicii ce se crease din această cauză, în mai multe oraşe din Basarabia, intelectuali în majoritate evrei, suspecţi de multă vreme pentru sentimente comuniste, s-au grupat în comitete denumite «Comitetul de iniţiativă pentru protecţia teritoriului basarabean în timpul evacuării din partea românilor»”²³.Inspectoratul de Poliţie al Ţinutului Nistru informa, la 20 noiembrie 1939, că asemenea comitete au intrat în acţiune numai într-un singur oraş “înainte de a se fi produs evenimentul scontat de membrii lor, trimiţând scrisori şi avertismente unor şefi de autorităţi prin care îi invitau ca: 1) evacuarea edificiilor publice să se facă fără stricăciuni şi absolut intacte; 2) populaţia să fie cruţată de cruzimi; 3) avuţiile sechestrate – zis rechiziţionate – să fie înapoiate; 4) să nu se opună rezistenţă în oraşe, spre a se evita bombardarea şi distrugerea lor, iar în caz de neexecutare se ameninţă că vor pune în mişcare batalioanele de execuţie înarmate”²⁴. Membrii organizaţiilor comuniste şi simpatizanţii lor urmau să poarte o insignă de metal, reprezentând steaua sovietică în cinci colţuri, care să servească la recunoaşterea între ei şi care trebuia să fie purtată vizibil de membrii batalioanelor de execuţie înarmate, în perioada evacuării teritoriului de către trupele române. Evoluţia evenimentelor din Basarabia a împiedicat finalizarea şi punerea în aplicare a acestor planuri de evacuare.

Situația devine dramatică pe Nistru

Situaţia de la frontieră devenea alarmantă cu fiecare clipă ce se scurgea. În noaptea de 24 spre 25 iunie 1940, s-au înregistrat intense deplasări de trupe sovietice între Kuty şi Sniatin. Divizia 7 infanterie, aflată în Bucovina, a amorsat toate dispozitivele de distrugere dintre frontieră şi poziţiile înaintate ale Detaşamentului Lăpuşna. Având în vedere degradarea continuă a situaţiei politico-militare de la frontieră, unităţile subordonate Diviziei 8 infanterie, cu garnizoana de pace la Cernăuţi, respectiv Regimentele 8 vânători, 3 grăniceri, 29 infanterie, 12 şi 17 artilerie, erau gata de luptă, departe de periferiile Cernăuţiului. În cursul zilei de 25 iunie 1940, Secţia a II-a din Marele Stat Major a avertizat eşaloanele superioare că agresiunea sovietică contra României este din ce în ce mai probabilă, în condiţile în care activitatea aeriană a sovieticilor la frontiere luase aspectul unei veritabile agresiuni. În zona de responsabilitate a Corpului de Cavalerie, aflat în sudul Basarabiei, s-a preconizat o tactică de apărare activă, ordonându-se recunoaşteri aeriene dincolo de Nistru, pe o adâncime de 10 km. La ora 18⁰⁰, a sosit la Moscova răspunsul telefonic al lui Ribbentrop la cererile lui Molotov: “1. Germania se conformează acordurilor de la Moscova. De aceea, ea nu este interesată în problema Basarabiei (…); 2. Pretenţiile Guvernului sovietic asupra Bucovinei reprezintă un element nou. (…); 3. În restul României, Germania are interese economice foarte importante (…); 4. (…) Aşa cum stau lucrurile, suntem de părere că o reglementare paşnică, în conformitate cu vederile Rusiei, este perfect realizabilă, cu condiţia ca problema să fie tratată cum trebuie. Am fi recunoscători Guvernului sovietic dacă ne-ar comunica ideile sale asupra tratării viitoare a problemei”²⁵.

Pe baza rapoartelor informative venite de la unităţile aflate la frontiera de Est, recunoaşterilor aeriene şi a altor informaţii, Marele Stat Major român a confirmat, puţin după miezul nopţii de 24 spre 25 iunie 1940, Grupului de Armate nr. 1 ordinul să efectueze, în zori, zboruri de recunoaştere pe toată lungimea Nistrului, fără trecerea frontierei. Şeful Marelui Stat Major, generalul Florea Ţenescu, a ordonat, personal, comandanţilor Armatelor 3 şi 4 române să intre imediat în dispozitivul de apărare, cu toate trupele prevăzute în planurile de operaţii. Generalul Nicolae Ciupercă, comandantul Armatei 4, a cerut lămuriri prin reţeaua telegrafică Hugues: prin “imediat” trebuie înţeles “în două-trei ore?” sau “imediat”, pur şi simplu. Generalul Ţenescu a ordonat: două-trei ore.Comandamentele de la Roman, Bacău şi Tecuci au fost informate că din ordinul ministrului Apărării Naţionale urmează a fi deplasate spre Est unităţile de pontonieri-fluvii, tancurile şi artileria grea aflate în subordinea nemijlocită a Marelui Cartier General. Începând cu ora 14⁰⁰, din ziua de 26 iunie 1940, unităţile subordonate Corpului 10 Armată, dislocat în Bucovina, respectiv Diviziile 7, 34 şi 8 infanterie, Grupul 3 grăniceri, precum şi cele 10 detaşamente de siguranţă, au primit dispoziţii detaliate referitoare la intrarea în poziţiile de luptă în cel mai desăvârşit secret, avizând trupele că ar fi fost vorba despre o aplicaţie curentă, iar dispozitivele urmau a fi camuflate cu maximă grijă, urmând ca ostaşii să dispună de muniţie şi hrană, spre a fi în orice moment gata de operaţii. O oră mai târziu, primea ordin de desfăşurare pentru luptă şi Divizia 2 cavalerie aflată în Basarabia de Nord. Divizia 12 infanterie a raportat, în cursul zilei, că toate distrugerile din prima linie a frontului erau amorsate. Subunităţile Regimentului 35 infanterie desfăşurate pe Nistru au primit muniţie nouă.

Discuţiile purtate la Palatul Regal din Bucureşti, între Ernest Urdăreanu şi Manfred von Killinger, l-au convins pe Mareşalul Palatului că misiunea lui Killinger consta în a-i oferi eventual o mână de ajutor lui Wilhem Fabricius în cazul în care românii trebuiau supuşi la presiuni ca să accepte pretenţiile sovieticilor.

PARTEA A II-A

Germanii ne „sfătuiesc” să acceptăm pretențiile sovietice

Manfred von Killinger a declarat că Berlinul nu putea întreprinde nimic şi a sfătuit factorii de decizie români să se înţeleagă într-un fel sau altul cu Uniunea Sovietică, cedând la nevoie o fâşie de teritoriu, pe care o vor recupera mai târziu.“Convorbirea cu Urdăreanu – telegrafia von Killinger la Berlin – a avut același conținut ca și cea cu Mihail Moruzov. Numai că în cazul convorbirii cu Urdăreanu am accentuat inutilitatea şi, mai ales, lipsa de speranţă a unei bătălii cu sovieticii”¹.

La Moscova, s-a desfăşurat o nouă întrevedere între ministrul Germaniei, contele von der Schulenburg, şi Molotov. “Pe baza convorbirii pe care a avut-o cu mine ieri – consemna contele Schulenburg -, guvernul sovietic a decis să-şi limiteze pretenţiile asupra Bucovinei de Nord, inclusiv asupra oraşului Cernăuţi. În conformitate cu opinia sovietică, linia de demarcaţie ar urma să unească punctul cel mai sudic al Ucrainei de Vest cu muntele Kniatiasa, la est de Suceava, trecând apoi prin nord-est de Herţa, spre Prut, unde Rusia sovietică va obţine o legătură feroviară directă din Basarabia, prin Cernăuţi, până la Lemberg”².Prezenţa a numeroase divizii sovietice, identificate de cercetarea românească, susţinute de brigăzi blindate, concentrate pe malul Nistrului, însoţite de aviaţia care viola permanent spaţiul aerian al României, în incursiuni din ce în ce mai adânci, provoca mai mult decât o îngrijorare.

Nota ultimativă din 26 iunie

În seara zilei de 26 iunie 1940, la ora 22⁰⁰, Molotov i-a înmânat, la Kremlin, ministrului Gheorghe Davidescu nota ultimativă privind cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord. “Politica lui Titulescu – scria Pamfil Şeicaru –, aceeaşi ca şi politica lui Carol, îşi arăta blestematele ei roade. Ar fi nedrept să se spună că a existat un veritabil curent de prietenie în favoarea Rusiei Sovietice! Lovitura din iunie 1940 sancţiona o politică total străină de interesele de viaţă ale neamului românesc”³.Concomitent cu citirea ultimatumului sovietic de către Molotov, la ora 22⁰⁰, a fost emis de către Marele Stat Major sovietic şi Ordinul de Operaţii nr. 001, care urma a fi transpus în practică, la 28 iunie 1940, de către trupele ce aveau să invadeze Basarabia şi Bucovina de Nord, în cazul în care România nu ar fi acceptat ultimatumul sovietic. La ora 22¹⁵ postul de radio Chişinău şi-a încheiat emisiunea cu un program de cântece, iar ultima piesă transmisă a fost aria toreadorului din opera “Carmen” de Bizet. În dimineaţa de 27 iunie 1940, la ora 02⁰⁰, regele Carol al II-lea a fost trezit din somn de un telefon, din partea lui Ernest Urdăreanu, care l-a informat că ministrul Davidescu de la Moscova a telefonat pentru a-l informa că Molotov i-a remis o notă ultimativă, după care toate legăturile telefonice cu Moscova au fost întrerupte. La ora 03⁰⁰ generalului Vasile Atanasiu, comandantul Corpului 3 Armată din Chişinău, i-a parvenit ordinul telegrafic cifrat nr. 10.367, semnat de generalul Ioan Ilcuş, ministrul Apărării Naţionale. Ordinul era foarte clar: intraţi imediat în dispozitiv şi fiţi gata de acţiune azi, 27 iunie, în zorii zilei. Ordinul nr. 21.035 al Armatei 3 române, privind intrarea tuturor trupelor din Bucovina şi Basarabia de Nord în dispozitivele de apărare, a fost emis la ora 03¹⁵. Subunităţile Diviziei 7 infanterie au început, la ora 03³⁰, să se instaleze în poziţiile de luptă. Un ordin similar al Armatei 4 române a sosit la punctul de comandă al Corpului de Cavalerie, la Bolgrad, la ora 03⁴⁵, unde au început pregătirile pentru transferul comandamentului într-un punct de comandă operativ, amenajat din timp la Tarutino. Rezervele marii unităţi au fost alarmate. Oficiile telefonice şi telegrafice din Basarabia au fost puse sub pază militară. Armata 3 română a raportat la Bucureşti, la ora 03⁵⁸, că ordinul de intrare în poziţiile defensive fusese comunicat tuturor marilor unităţi din subordine.

Cele două variante ale planului de operații sovietic

Comandamentul sovietic al Frontului de Sud, aflat sub comanda generalului G. K. Jukov, a întocmit două variante ale planului de operaţii. Ambele variante aveau în vedere cele două ipoteze, adică acceptarea sau respingerea de către România a pretenţiilor sovietice. Prima variantă se aplica în eventualitatea în care România nu ar fi consimţit să-şi retragă trupele peste Prut. Într-o atare situaţie, Directivele Comandamentului sovietic al Frontului de Sud prevedeau o acţiune ofensivă, în cadrul căreia Armatele 12 şi 9 sovietice, susţinute de lovitura auxiliară a Armatei 5 sovietice, cu direcţia efortului principal orientată spre oraşul Iaşi, urmau să nimicească gruparea principală de nord a trupelor române. Armata 9 sovietică avea fixată ca misiune ocuparea sectorului Chişinău, apoi împreună cu Armatele 12 şi 5 trebuia să definitiveze încercuirea unităţilor române în Basarabia de Nord. Varianta a doua prevedea rezolvarea pe cale paşnică a încorporării Basarabiei şi Nordului Bucovinei, urmărindu-se doar o introducere rapidă a unei părţi a trupelor sovietice concentrate pe Nistru, în scopul ieşirii pe râul Prut, pentru a controla retragerea românilor. Totodată, planul sovietic de atac prevedea paraşutarea unităţilor de desant⁴, cu misiunea de a încercui inamicul şi a organiza diversiuni în spatele frontului român.

Armata română era gata de luptă

Marele Stat Major român a cerut Armatei 4 române să urmărească cu maximă atenţie situaţia din sudul Basarabiei, mai ales pe direcţia Tiraspol-Comrat. Divizia 30 infanterie, aflată în curs de afluire spre Basarabia, a primit misiunea de a stabili un cap de pod în regiunea Cahul-Bolgrad, urmând a asigura spatele Corpului de Cavalerie al generalului Constantin Atanasescu, în caz de ostilităţi. Divizia 1 de Gardă şi Divizia 18 infanterie au început deplasarea spre frontul de est. Divizia 8 infanterie aflată pe frontul Armatei 3 a primit ordinul de luptă la ora 4 dimineaţa. Secţia 3 Operaţii a propus evacuarea preventivă a localităţilor Cetatea Albă şi Criuleni. Având conotaţie politică şi existând perspectiva de a se crea panică, ministrul Apărării Naţionale a respins propunerea. După ora 04⁰⁰, în zorii zilei de 27 iunie 1940, trupele sovietice, folosind 9 ambarcaţiuni de capacitate mică, au trecut Nistrul în zona localităţii Corman. Pichetul de grăniceri şi plutonul de cavalerie aflate în zonă, după lupte grele, s-au retras şi au ocupat o nouă poziţie de luptă. La ora 05³⁰ trupele Diviziei 7 infanterie erau gata spre a primi lupta. Până la ora 07⁵⁰, ordinul Corpului 3 Armată către unităţile din subordine a fost primit şi s-a trecut la ocuparea poziţiilor de luptă. La sfârşitul operaţiunii, la întrebarea “Executat Nistru?” s-a răspuns scurt: “Complet Nistru”.

În după-amiaza zile de 27 iunie 1940, la ora 17⁰⁰, baronul Manfred von Killinger a fost primit de regele Carol al II-lea. “Eu nu mă îndoiesc de bravura ostaşilor Majestăţii Voastre, ştiu că soldatul român este excelent, însă cei mai buni soldaţi nu pot să facă nimic dacă le lipsesc materialele. Colosul rus vă va distruge în cele din urmă. În cazul declanşării războiului cu Uniunea Sovietică, veţi pierde, după părerea mea, nu numai Basarabia, ci mai mult. Foarte probabil, teritoriile petrolifere vor fi distruse. (…) Pentru toate acestea, eu vă fac propunerea ca, din consideraţii de ordin politic, să urmaţi sfatul de a nu începe un război cu Uniunea Sovietică”⁵, conchidea baronul Killinger.

Consiliul de Coroană acceptă ultimatumul

Începând cu orele 12⁰⁰-12³⁰ a avut loc şedinţa primului Consiliu de Coroană reunit ca urmare a ultimatumului sovietic. Ministerul Afacerilor Externe a solicitat un răspuns clar Iugoslaviei, Greciei şi Turciei în privinţa unui ajutor militar direct în cazul unei confruntări româno-sovietice. Răspunsul a fost dezamăgitor, astfel încât, la Bucureşti, “s-a constatat foarte clar că înjghebarea la care trudise atât de entuziast Nicolae Titulescu era mai puţin rezistentă decât un castel de nisip”⁶. Ministrul României la Moscova a înmânat lui Molotov, la ora 21⁰⁰, răspunsul Guvernului român la primul ultimatum sovietic. Molotov a înaintat un nou ultimatum şi un plan concret de ocupare a Basarabiei şi Bucovinei de Nord. Ultimatumul expira pe 28 iunie 1940, ora 12⁰⁰ (ora Moscovei). Cel de-al doilea Consiliu de Coroană, început la ora 21⁰⁰, a hotărât cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord fără luptă. “Deci am încheiat Consiliul – consemna regele Carol al II-lea – printr-o scurtă cuvântare în care am spus că este ziua cea mai dureroasă a vieţii mele… Consider că se face o foarte mare greșeală, de a ceda fără nicio rezistență aproape un sfert de țară, dar mă văd copleșit de avizul marii majorități a acelora cărora le-am cerut sfatul. Am plecat fără a mai da mâna cu nimeni, adânc amărât şi convins că urmările celor hotărâte vor fi foarte rele, chiar dacă, cum crede Argetoianu, foarte curând vom recăpăta ce am pierdut”⁷.

„Mâine va fi altfel. Altă lume. Alţi oameni…”

Atmosfera din Basarabia acelor clipe de nebunie şi speranţă a fost surprinsă magistral de Iorgu Tudor: “Străzile Chişinăului ofereau o privelişte tristă… Bărbaţi, femei şi copii, cu geamantane, boccele, cu mici pachete în mâinile tremurătoare, în toropeală, în nebunie, se grăbeau undeva, fugeau: spre gară, spre şosea, spre necunoscut, fugeau mânaţi de năluciri. Chioşcurile şi magazinele erau închise. Din ferestre ne priveau ochi halucinanţi, figuri tragice ne întâmpinau în cale. Nu ne mai salutam. Sau dacă ne salutam, inconştient, mecanic, nu ne vorbeam. Era de prisos. Nu era nici timpul şi nici locul. Străini şi stranii erau călătorii din tramvaie. Tăcuţi. Aiuriţi. O lume tâmpită. Nebună. (…) Mâine va fi altfel. Altă lume. Alţi oameni. Se vor înstrăina şi oamenii, şi străzile…”⁸. Generalul Nicolae Ciupercă, într-un raport din iulie 1940, consemna: “Din toate ordinele şi documentele până în ziua de 27 iunie, ora 24⁰⁰, reieşea că comandamentul superior este condus de o singură idee: aceea de a primi lupta cu toate forţele, în Basarabia. În momentele când toate privirile erau aţintite către hotar, nu am găsit necesar să dau instrucţiuni serioase pentru retragere şi să semăn îndoiala în sufletele comandanţilor care trebuiau să lupte pe Nistru…”⁹. În seara de 28 iunie 1940, Marele Stat Major român a dispus, prin ordinul telegrafic nr. 6.006, retragerea trupelor române din Basarabia şi Bucovina de Nord. “Pata făcută pe onoare printr-o laşă supunere – scria von Clausewitz în Cele trei acte ale credinţei – nu se mai poate şterge niciodată; această picătură de otravă, intrată în sângele poporului, se transmite la urmaşi, paralizând şi subminând vigoarea generaţiilor viitoare (…) Chiar pierderea libertăţii, în urma unei lupte sângeroase şi glorioase, garantează reînvierea mândriei poporului, pentru un moment aservit, şi amintirea ei constituie sămânţa vie din care, într-o bună zi, va creşte un nou copac, cu rădăcini mai puternice”. Politicienii români foarte probabil că nu l-au citit, iar dacă l-au citit nu l-au înţeles.

„Acest ordin a căzut între noi ca un trăsnet”

Generalul Nicolae Ciupercă a emis Ordinul de zi nr. 84, prin care asigura pe toţi ostaşii Armatei 4 române că decizia cedării Basarabiei şi Bucovinei de Nord nu atinge onoarea lor militară şi recomandându-le să respecte cu stricteţe toate ordinele primite. “Acest ordin – mărturisea maiorul Nicolae Ciobanu, şeful Biroului 1 din statul major al Corpului 3 Armată – acăzut între noi ca un trăsnet. Nu eram pregătiţi pentru această eventualitate, ci pentru rezistenţă…”¹⁰. La ora 04¹⁰, agenţia Reuters făcea cunoscut lumii întregi: “Este sigur că Germania avea cunoştinţă de pretenţiile Rusiei sovietice faţă de România şi le-a îngăduit, ceea ce nu înseamnă că le-a şi aprobat. Mai probabil este că Rusia a profitat de preocupările Germaniei în vest. (…) acţiunea sovietică putea fi demult prevăzută. Era previzibil de multă vreme că Uniunea Sovietică se va angaja în operaţiunea de la frontierele sale meridionale de îndată ce se va ivi un prilej. Între altele, mişcările militare şi politice semnalate după semnarea pactului germano-sovietic au evidenţiat limpede scopul întăririi poziţiei strategice a Sovietelor la frontiera occidentală, în vederea conflictului cu Germania, care este inevitabil”¹¹.

Planul de retragere

Marele Stat Major a transmis Armatei 4 române Ordinul 6.008/c, care contura un plan de ansamblu al retragerii trupelor române din cea mai mare parte a Basarabiei. În conformitate cu acest plan, Corpul 11 Armată, cu diviziile 26 şi 27 infanterie, trebuia să treacă Prutul pe la Ţuţora şi Ungheni. Corpul 3 Armată se retrăgea prin Albiţa cu diviziile 15 şi 33 infanterie şi prin Fălciu şi Leova cu diviziile 21 şi 12 infanterie. Corpul de Cavalerie urma să se replieze în sudul Moldovei, pe la Galaţi şi Oancea. Diviziile 15 şi 12 infanterie, precum şi Divizia 3 Cavalerie au primit ordin să menţină pe Nistru o pânză subţire de elemente uşoare capabile să se retragă în cea mai mare viteză, spre a ajunge din urmă trupele. Contraamiralul Alexandru Gheorghiu, comandantul Diviziei de Dunăre, a alarmat forţele fluviale din subordine în dimineaţa zilei de 27 iunie 1940, urmând ca acestea să participe la operaţiunile de evacuare din Basarabia. Comandantul Flotilei de Monitoare, comandorul Paul Zlatian, a ordonat unităţilor din subordine să asigure paza şi ordinea în porturile basarabene şi să contribuie la evacuarea pe Dunăre a unităţilor militare, a administraţiilor şi refugiaţilor din sudul Basarabiei. Totodată, au fost luate măsuri pentru a se întări apărarea graniţelor cu unităţi specializate pentru lupta în Delta Dunării. Batalioanele 15, 16, 17 Infanterie Marină au intrat în dispozitiv de apărare, între 27 şi 30 iunie 1940, în raioanele Periprava-Chilia, Sulina-Sfântu Gheorghe şi Tulcea, gata de ripostă în cazul unui atac sovietic, peste braţul Chilia, în Deltă. În contextul situaţiei create de ultimatumul sovietic, încă din 28 iunie 1940, distrugătoarele “Mărăşeşti”, “Mărăşti” şi canoniera “Remus Lepri” au intrat în dispozitiv de apărare navală şi aeriană, contribuind la întărirea apărării navale, aeriene şi antisubmarine din direcţia Est. Ameninţarea unui atac sovietic a impus executarea unui baraj de mine în raionul Sulina. Lansarea barajului de mine a început la 30 iunie, ora 04⁰⁰, fiecare navă participantă la operaţiune lansând câte 23 de mine, astfel încât a fost închis un careu cu latura de nord pe paralela 45^o 14’, la est distanţa de 6 mile marine faţă de bara Sulina, având şi o linie pe latura de sud. La orele 14⁴⁰ postul naţional de radio a transmis un comunicat oficial în care se anunţa că raioanele Sulina-Sfântu Gheorghe, până la meridianul 29^o 57’ Est şi Capu Midia-Tuzla, până la meridianul 29^o 02’ Est erau declarate zone periculoase pentru navigaţie.

Haosul din timpul retragerii

Graba avea să-şi pună amprenta asupra executării planului de retragere şi o sumă întreagă de mari unităţi şi elemente neîndivizionate aveau să fie ignorate de mesajele care se încrucişau cu febrilitate pe firele şi reţelele telefonice şi telegrafice ale Armatei. Referitor la evenimentele petrecute în iunie 1940, este extrem de interesant un raport al Biroului 2 înaintat Marelui Stat Major la 1 iulie 1940: “(…) 14) În legătură cu M.U. române raportez: Div. 15 şi Div. 12 au avut pierderi enorme; aceste divizii n-au trecut nici Prutul. 15) Pierderile se datorează nu acţiunii trupelor ruse ci chiar trupelor noastre. (…). 17) Aprecieri: a) trupele sovietice au trecut Nistrul în special în zona Tiraspol-Doboşari; b) Mişcarea lor se marchează pe direcţiile Doboşari-Chişinău-Hănceşti şi Tiraspol-Tarutino; c) În sudul Basarabiei se remarcă acţiunea paraşutiştilor şi a aviaţiei. Paraşutiştii au lansat agenţi care au îndemnat populaţia să se înarmeze cu armele noastre, să stânjenească retragerea trupelor prin cererea de a se înapoia rechiziţiile şi dezertări în masă; d) Populaţia a luat parte activă la stânjenirea retragerii; e) Retragerea noastră s-a soldat cu pierderi enorme deoarece trupele nu au fost informate de modul cum se desfăşoară retragerea. Sovietele nu s-au ţinut de cuvânt în ce priveşte liniile fixate pentru a fi cedate zilnic. Se observă din partea comandamentelor ordine şi contraordine. Trupele s-au retras fără asigurări. Ofiţerii lipsă de la unităţi. Comandamentele s-au pierdut. Nu au făcut totulpentru salvarea celor rămaşi în urmă. Este de observat că unităţile încadrate chiar cu basarabeni şi bine încadrate s-au salvat. Comandanţii de unităţi au produs panică. Se remarcă ofiţeri care şi-au părăsit completunitatea. După trecereaPrutului, toţi ofiţerii şi subofiţerii în capul rămăşiţelor unităţilor sale. Am urmărit toate coloanele şi n-am văzut ofiţeri şi subofiţeri decât în proporţie de 5%”¹².

Au fost participanții la Consiliul de Coroană „intoxicați”?

După rememorarea acestor evenimente, se naşte întrebarea dacă au existat disponibilităţi interne capabile să salveze independenţa şi integritatea teritorială? O concluzie a Marelui Stat Major român, din 1939, reflectă adevărul situaţiei militare a României: “Există forţe umane. Deocamdată, lipsa de materiale de război, în special lipsa de armament, limitează numărul de mari unităţi ce putem mobiliza, cu toate că nevoile operative ar impune o majorare a prevederilor actualului plan de mobilizare”¹³. Sub raport strategic, se puteau realiza propriile obiective defensive în cazul în care statul român ar fi fost agresat de Ungaria şi Bulgaria, cu condiţia ca aceste state să nu fie susţinute direct de Germania şi URSS. Examinând în detaliu atitudinea liderilor politici şi militari ai momentului (27 iunie 1940), s-a conturat ideea că participanţii la Consiliul de Coroană care au hotărât cedarea Basarabiei şi Nordului Bucovinei ar fi putut fi “intoxicaţi în chip premeditat pentru a li se forţa opţiunile”¹⁴. Informaţiile pe care generalul Florea Ţenescu, şeful MStM, şi generalul Ioan Ilcuş, Ministrul Apărării Naţionale, le-au pus la dispoziţia membrilor Consiliului de Coroană, au fost “uluitoare”, decisive în a întări convingerea că România nu putea să reziste unei agresiuni din partea Uniunii Sovietice, combinate, eventual, cu atacurile Ungariei şi Bulgariei. 40 de divizii româneşti nu puteau rezista unui atac dezlănţuit de către cele 141 de divizii ale aliaţilor (URSS, Ungaria şi Bulgaria). Celor prezenţi li s-a întărit credinţa că România nu putea decât să accepte ultimatumul sovietic. În aprilie 1940, Biroul 2 francez a redactat un raport în care erau caracterizaţi 99 de generali români. Raportul reflecta situaţia la momentul decembrie 1939. Generalul Florea Ţenescu¹⁵ era caracterizat în felul următor: “În situaţii clasice face să fie bine, dar în situaţiile mişcătoare nu ştie să se degajeze de soluţiile scolastice şi să ia decizii bune pentru împrejurări şi posibilităţi”¹⁶. Uluitoare şi atât de veridică această caracterizare a serviciului secret francez cu referire directă la unul dintre oamenii cu o poziţie cheie în timpul evenimentelor din perioada 26-28 iunie 1940. O serie de noi documente¹⁷, provenite din arhivele sovietice, introduse în circuitul ştiinţific scot în evidenţă faptul că trupele sovietice au fost pregătite, în cazul rezistenţei României, să angajeze o operaţiune ofensivă, cu limita vestică Prutul. Analizând sinteza informativă, din ziua de 25 iunie 1940, a Biroului 2 din Marele Stat Major pe tema “Ocuparea Basarabiei şi Bucovinei de Nord de către trupele sovietice”, precum şi un tabel (datat 2 iulie 1940) ce cuprindea totalul forţelor Frontului de Sud al lui Jukov şi, paralel, al forţelor introduse în Basarabia şi nordul Bucovinei după data de 28 iunie 1940 (orele 14⁰⁰), ajungem la concluzia că, în iunie 1940, în cazul în care s-ar fi ajuns la o confruntare militară româno-sovietică pentru Basarabia şi Bucovina de Nord, “disproporţia de forţe între cei doi eventuali beligeranţi s-ar fi dovedit importantă dar nu ecrasantă”¹⁸.

Ce-ar fi fost dacă…?

Sinteza Biroului 2 al Armatei Române atrage atenţia factorilor de decizie militară din statul român asupra capacităţii combative a armatei sovietice, care este redusă, datorită lipsurilor materiale, nepregătirii cadrelor şi, mai ales, moralului scăzut. Această armată nu impune decât prin număr, iar “o acţiune dusă cu repeziciune şi hotărâre ar putea s-o pună în stare de dezorganizare încă de la început”¹⁹.Să credem oare că dacă generalul Florea Ţenescu nu şi-a propus să dezinformeze pe cei prezenţi la Consiliul de Coroană, atunci fusese, el însuşi, intoxicat? Sau Biroul 2 francez intuise corect?! Consider că o rezistenţă militară, chiar şi pe linia Prutului sau a Siretului, ar fi avut consecinţe geopolitice nebănuite pentru cursul istoriei acestor pământuri şi chiar a Europei Centrale şi de Est. Rezistenţa militară ar fi făcut din România o a doua Finlandă şi ar fi redat poporului şi armatei sale onoarea şi demnitatea înjosite şi terfelite în ruşinoasa retragere din iunie 1940. Rezistenţa ar fi fost o opţiune politico-militară, ca alternativă la politica de cedare în faţa presiunilor URSS. Decizia din 27 iunie 1940 avea să afecteze pe termen lung evoluţia politico – militară a României. Din păcate, slăbiciunea factorilor de decizie politico militară ai regimului a condus la criza cedărilor teritoriale, care vor culmina cu prăbuşirea regimului. În pofida deciziilor politice din perioada 26 – 28 iunie 1940, merită să nu se uite faptul că, totuşi, Armata Română a dorit să lupte, s-a pregătit de luptă însă a fost împiedicată de o decizie extrem de nefericită şi controversată. Referitor la cedarea Basarabiei, Mihai Antonescu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru de Externe, îi scria, în vara anului 1941, lui Ion Gigurtu (fost ministru al Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor la 28 iunie 1940 şi preşedinte al Consiliului de Miniştri la 30 august 1940): “Politica unei ţări, domnule Gigurtu, nu poate să fie străină de comandamentele morale, de marile acte de educare naţională. A spune unui neam sau unei conferinţe internaţionale că trădarea Basarabiei este un târg sau a fost o socoteală – cum ne recomandaţi dvs. – este să faci rău neamului, surpând pentru mai multe generaţii spiritul moral care trebuie să călăuzească politica unei ţări şi dând celorlalte state dreptul să o desconsidere (…) Trădare a fost însă, domnule Gigurtu”²⁰. La 1 decembrie 1940, la Alba-Iulia, generalul Ion Antonescu declara: “Să nu uităm că istoria nu va uita pe cei vinovaţi; şi vinovaţi suntem cu toţii: unii pentru că au tăcut, alţii pentru că au greşit, cu toţii, pentru că am suportat. Douăzeci de ani ne-am frânt puterea, ne-am slăbit cugetul şi ne-am sleit minţile în lupte fratricide pentru ideologii, în dezbinări stupide, în bârfeli odioase, în vrajbe dureroase şi în apucături neomenoase. Greşelile au venit la scadenţă. Teribilă scadenţă! Graniţele s-au prăbuşit rând pe rând, fără să încercăm să le apărăm, fiindcă România a fost surprinsă de furtună, total slăbită înăuntru şi fără niciun sprijin în afară. A fost pedepsită o naţiune, care va fi eternă, pentru păcatele unei generaţii, care este trecătoare”²¹.

NOTE PARTEA I

1. Vitalie Văratec, Preliminarii la raptul Basarabiei şi nordului Bucovinei, Editura Libra, Bucureşti, 2000, p. 105.

2. Viorica Moisuc, Premisele izolării politice a României 1918-1940, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 359.

3. André Fontaine, Istoria războiului rece, vol. I, Editura Militară, Bucureşti, 1992, p. 111.

4. Cristian Troncotă, Mihail Moruzov şi Serviciul Secret de Informaţii al Armatei Române, Bucureşti, Editura Institutului Naţional de Informaţii, 1996, p. 313.

5. Academia Română/Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Documente SSI privind spaţiul sovietic. 22 august 1939 – 23 august 1944, Editori Cristian Troncotă, Alin Spânu, Bucureşti, 2004, p. 85.

6. Nicolae Ciachir, Marile Puteri şi România. 1856-1947, Bucureşti, 1996, p. 243.

7. Arhiva Serviciului Român de Informaţii (ASRI), fond“d”, dosar nr. 3.713, fila 78.

8. Cristian Troncotă, op. cit., p. 394.

9. Academia Română/Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Documente SSI privind spaţiul sovietic…, p. 91.

10. Ibidem.

11. Ibidem.

12. Carol al II-lea, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, vol. II, Editura Silex, Bucureşti, 1995, p. 89.

13. Este vorba despre Raportul din 28 iunie 1940 întocmit de Killinger pentru informarea demnitarilor de la Berlin, intitulat: Criza rusă şi întrevederile de la Bucureşti, identificat în ANIC, fond PCM – SSI, Politica externă a României, dosar nr. 2/1937, filele 279-288. Acest document a fost publicat în Documents on German Foreign Policy, 1918-1945, vol. X, doc. 67. Pasajul privind răspunsul dat de Killinger lui Moruzov a fost tradus şi reprodus de Aurică Simion astfel: “Eu nu i-am putut răspunde decât că noi nu putem avea nici o pretenţie de la ruşi, care în acest război ne-au protejat în spate; noi nu putem decât să ne exprimăm anumite dorinţe faţă de ei. Un ajutor direct împotriva Rusiei ar fi o prostie. Noi…nu dorim deloc să ne descoperim spatele şi să renunţăm la protecţie de dragul României” (A. Simion, Dictatul de la Viena, ediţia a II-a, Bucureşti, 1996, p.147). Oricum, mesajul lui Killinger era foarte clar: Germania nu era dispusă să ajute România în cazul unei agresiuni sovietice.

14. Mihai Pelin, Săptămâna patimilor (23-27 iunie 1940), partea I, în Antonescu, Mareşalul României şi răsboaiele de reîntregire, vol. II, Editura Nagard, Cannaregio – Veneţia, 1988, p. 32. În documentele germane capturate şi publicate, mai apoi, de către Aliaţi, respectiv de către o editură engleză, care a reprodus documentele emise sau recepţionate pe Wilhelmstrasse, nu se regăseşte nici o directivă specială a Führerului, invocată de von Ribbentrop, prin care Hitler l-ar fi autorizat “să declare dezinteresul Germaniei faţă de teritoriul sud-estic al Europei, chiar până la Istanbul şi Strâmtori, dacă era necesar”.

15. Stelian Neagoe, Bătălia pentru Bucovina, Editura Helicon, Timişoara, 1992, p. 140.

16. AMR, fond 5.418, dosar 1.833, fila  4.

17. Ibidem, fila 1.

18. Planul se referă la evacuarea executată prin transport pe calea ferată în perioada de tensiune politică. Planurile de transport erau marcate cu o bulină de culoare verde şi erau întocmite pe baza mersului trenurilor din timp de pace.

19. Evacuarea se executa pe calea ferată în perioada de mobilizare iar planurile de transport erau marcate cu o bulină de culoare roşie. Mersul trenurilor din timp de război stătea la baza întocmirii acestor planuri.

20. Mihai Pelin, Legendă şi adevăr, Editura Edart, Bucureşti, 1994, p. 25.

21. Locotenent-colonel dr. Octavian Ungureanu, Evacuarea, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1999, p. 18.

22. Ibidem.

23. Academia Română/Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Documente SSI privind spaţiul sovietic…, p. 84.

24. Ibidem.

25. Mihai Pelin, Săptămâna patimilor…, p. 39-40.

NOTE PARTEA II

1. Mihai Pelin, Săptămâna patimilor (23-27 iunie 1940), partea I, în Antonescu, Mareşalul României şi răsboaiele de reîntregire, vol. II, Editura Nagard, Cannaregio – Veneţia, 1988, p. 54.

2. Ibidem, p. 55.

3. Pamfil Şeicaru, Scrisori din emigraţie, Editura Europress, Bucureşti, 1992, p. 31.

4. La 28 iunie 1940, Brigăzile Aeropurtate 201, 204 şi 214 sovietice au fost paraşutate, din cele 170 de avioane TB-3 ale celor 4 regimente de aviaţie grea de bombardament, în apropierea oraşelor Bolgrad, Cahul şi Ismail pe care le-au ocupat fără a întâmpina o rezistenţă din partea trupelor române aflate în retragere.

5. Cristian Troncotă, Mihail Moruzov şi Serviciul Secret de Informaţii al Armatei Române, Bucureşti, Editura Institutului Naţional de Informaţii, 1996, p. 463.

6. Mihai Pelin, op. cit., p. 109.

7. Ibidem, p. 123.

8. Ibidem.

9. Ibidem, p. 130.

10. Mihai Pelin, Săptămâna patimilor…, partea II, în Antonescu, Mareşalul României şi răsboaiele de reîntregire, vol. III, Editura Nagard, Cannaregio, Veneţia, 1989, p. 543.

11. Ibidem, p. 544.

12. Dosarele istoriei, anul III, nr. 12 (28), 1998, p. 68.

13. Arhivele Militare Române (AMR), fond 948, secţia 1, dosar nr. 1.604, f. 21.

14. Gheorghe Buzatu, Rolul factorului geopolitic în determinarea opţiunii României privind evacuarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord în 1940, în Geopolitica, vol. 1, Iaşi, 1995, p. 488.

15. Pentru detalii privind biografia generalului Florea Ţenescu, a se vedea: Constantin Ucrain, Viorel P. Ciobanu, Personalităţi militare din Teleorman, Editura Pro Transilvania, Bucureşti, 2002, p. 14 – 25.

16. Gheorghe Buzatu, Din istoria secretă a celui de-al Doilea Război Mondial, vol. II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995, p. 41.

17. Vezi Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele lui pentru Basarabia. Culegere de documente, ediţie Valeriu Matei şi colaboratori, Chişinău, 1991, p. 26 – 81.

18. Gheorghe Buzatu, Rolul factorului geopolitic…, p. 493. Generalul-maior V. Melikov a fost trimis în iulie 1940 să efectueze un studiu privind comportamentul Armatei Roşii în operaţia de ocupare a Basarabiei. În nota-raport înaintată, la 18 iulie 1940, în calitatea pe care o avea de profesor la Academia Marelui Stat Major, a conchis: “(…) Concentrarea şi desfăşurarea trupelor şi mijloacelor de luptă spre linia de plecare pe Nistru s-au efectuat, de asemenea, fără nici o mascare; (…). Trupele Armatei 9 au trecut Nistrul în cinci locuri şi e cazul să menţionăm că majoritatea unităţilor de pontonieri n-au fost suficient pregătite în vederea construirii podurilor. (…) Forţarea râului Nistru de către trupele Armatei 9 şi pregătirea în vederea unor asemenea operaţii au vădit organizarea extrem de slabă a statelor majore ale diviziilor şi corpurilor de armată, şefii statelor majore ale diviziilor şi corpurilor de armată sunt, în majoritatea lor, comandanţi cu puţină experienţă şi nepregătiţi. Procesul de concentrare şi desfăşurare a trupelor noastre pe Nistru, precum şi intrarea lor în Basarabia au demonstrat convingător că cea mai slabă verigă a noastră e aceea care trebuie să fie cea mai puternică – companiile şi batalioanele” (Cf. Pactul Molotov-Ribbentrop…,p. 26-34).

19. Ibidem,p. 494.

20. Mihai Antonescu, Trădarea Basarabiei, în Magazin istoric, serie nouă, anul XXVIII, nr. 7 (328), iulie 1994, p. 18-20.

21. Ion Antonescu, Un ABC al anticomunismului românesc, vol. I, Iaşi, 1992, p. 98