Autor: Adrian Nicolescu.

Acest articol încheie seria celor patru articole dedicate temei de mai sus, apărute în ultimele luni în paginile revistei “Istorie şi civilizaţie”. 

La întrebarea legitimă care a fost mai veche în istorie, monarhia electivă sau cea ereditară, tot ce se poate spune tranşant este că pater familias al unei Case domnitoare a trebuit mai întâi să fie ales pentru ca apoi să se poată întemeia, dacă avea succesori, o conducere ereditară.

Exemplele clasice sunt Asparuh (sec. VII) şi Árpád (sec. IX), şefi militari aleşi de confederaţia unor triburi bulgare, respectiv, maghiare; sau Rurik (sec. IX), un şef vareg (viking din Suedia) care a întemeiat dinastia Rurikizilor şi Rusia Kieviană; sau ducatul de Normandia unde chef de file a fost Rollon, un şef plebeu danez sau norvegian (Hrolf Ganger din saga norvegiene) numit duce (dux, conducător) de regele carolingian Carol cel Simplu prin tratatul de la Saint-Clair-sur-Epte încheiat între franci şi normanzi la anul 911. Un caz clasic este cel al întemeietorului dinastiei capeţiene, Hugo Capet, ales rege la moartea ultimului suveran carolingian, Ludovic V (987); Capet şi-a asociat la domnie pe fiul său Robert, a reuşit să obţină acestuia recunoaşterea de co-regent, iar la moartea lui (996), fiul, ajuns rege ca Robert II, a întemeiat o nouă dinastie care a domnit trei secole în sistemul de co-regenţă, un sistem care evita golul de putere la moartea suveranului, lupta intestină pentru putere şi, chiar mai grav, riscul alegerii unei alte dinastii (v. articolele precedente). Un alt exemplu clasic (dintre multe altele) este João de Avis, fiu natural al defunctului rege Pedro I cel Drept al Portugaliei, pe care Consiliul Regal (Cortes) l-a numit rege după victoria lui la Aljubarotta (1385) împotriva lui Juan I al Castiliei şi Leónului şi a aliaţilor acestuia aragonezi, italieni şi francezi; motivul (întotdeauna este unul) a fost bararea accesului la tronul Portugaliei a nepoatei sale Beatriz, fiica fratelui său vitreg Fernando (fiu biologic al lui Pedro I) devenită regină-consoartă a Castiliei şi Leónului prin căsătoria cu Juan I, ceea ce ar fi pus Portugalia sub tutela completă a Castiliei. Astfel, în Portugalia, Casa domnitoare de Burgundia a fost înlocuită, prin voinţa marii nobilimi, de Casa domnitoare de Avis reprezentată de João de Avis, devenit João I al Portugaliei.  Chiar fondatorul dinastiei Romanov, Mihail, provenea din latifundiari ruşi şi a fost ales ţar în 1613 de Zemski Sobor, i.e. „Adunarea Naţională”, iar predecesorii lui direcţi, Vasili Şuiski şi Boris Godunov, erau de origine modestă înainte de a deveni mari boieri şi, mai apoi, ţari. Cât despre cea de-a doua soţie a lui Petru cel Mare, împărăteasa Ecaterina I, ea fusese o preafrumoasă şi trupeşă ţărancă din Livonia suedeză (azi Estonia), de origine poloneză (născută Marta Skowrónska). Frederik I al Danemarcei şi Norvegiei, fiul întemeietorului Casei de Oldenborg, Christian I, a fost ales rege (1523-1533) de un grup de magnaţi rebeli din Iutlanda, după care coroana a fost purtată din tată în fiu, inclusiv în Casa succesoare de Glücksburg (începând cu Christian IX) până în zilele noastre.

Primogenitura a făcut şi subiectul unui celebru roman cu tentă istorică (subiect lansat de Voltaire în „Secolul lui Ludovic XIV”), anume „Masca de fier” a lui Alexandre Dumas, roman de care cititorii îşi vor aminti cu siguranţă, mai ales că a fost ecranizat de mai multe ori (cu Richard Chamberlain şi Leonardo di Caprio în rolul titular, şi cu Douglas Fairbanks şi Jean Marais în rolul lui d’Artagnan). 

Două serii de parametri

De-a lungul istoriei, litigiile în materie succesorală dintre actanţii politici sunt interpretabile în funcţie de sistemul şi principiile juridice de referinţă. În toate cazurile, următoarele două serii de parametri trebuie luaţi în calcul:

A) 1. Primogenitura patrilinară. 2. Primogenitura matriliniară. 3. Ultimogenitura patriliniară. 4. Ultimogenitura matriliniară. Precizăm că în cazul ultimogeniturii (care nu a făcut obiectul sintezei noastre), tronul revenea – aşa cum indică şi numele – ultimului născut (fiu sau fiică). Istoria a înregistat şi astfel de cazuri. Potrivit Vechiului Testament, o serie de mari conducători ai evreilor, precum Iacob, Ephraim, David şi Solomon, nu au fost primii-născuţi. Astfel, Iacov (numit ulterior Israel, de unde şi numele regatului), fiul lui Isaac şi al lui Rebecca şi nepot de fiu al lui Abraham şi Sarah, avea un frate mai în vîrstă, Esau. Ephraim a fost cel de-al doilea fiu al lui Iosif şi al egiptenei Asenath. David era cel mai tânăr fiu al lui Iesei. Solomon, fiul lui David şi al lui Bathsheba, avea un frate vitreg mai mare, anume Adonijah, fiul unei alte soţii a lui David; acest fiu fusese desemnat moştenitor aparent (deci, succesor) după moartea fraţilor săi biologici mai în vârstă, Amon şi Absalom; Batsheba însă a reuşit să-l convingă pe David să-l numească ca succesor pe Solomon.

Mongolia reprezintă un alt caz clasic: urmaşul imediat, timp de doi ani, al lui Genghis-Han a fost Tolui (1227-1229), cel mai mic fiu al lui Genghis-Han,  în situaţia în care acesta avea trei fraţi mai mari în viaţă. Tolui, un mare conducător militar, a pregătit ca regent succesiunea fratelui său Őgedey.

O altă serie de parametri este următoarea:

B) 1. Succesiune cognatică (sau absolută). 2. Succesiune agnatică.  3. Succesiune agnatic-cognatică. 

Pentru a se putea stabili cine este succesorul de jure al unui domeniu (şi, implicit, dacă un succesor de facto a fost, sau nu, un uzurpator fie prin asasinat, ca Richard III şi Henric IV, fie prin dreptul cuceritorului, ca William I, Eduard IV şi Henric VII din istoria Angliei care, alături de Suedia, a furnizat cele mai multe exemple din istoria universală), este necesară relaţionarea acestor 8 parametri pe axa absciselor şi pe axa ordonatelor. Acest lucru se poate face dacă se ia în calcul câte un parametru din seria A în conjuncţie cu câte o parametru din seria B. Astfel – pentru a da doar un singur exemplu – o succesiune cognatică poate fi pe linie patrilinară (bărbătească) sau pe linie matriliniară (femeiască); altfel spus, trebuie văzut dacă primul născut (fiu sau fiică) descinde din tată sau din mamă, şi mai trebuie văzut care din aceste linii de filiaţie are ascendenţă, desigur, potrivit sistemului succesoral adoptat în societatea umană respectivă, aşa cum am arătat mai sus.

„Cazul Duncan”

Încheiem argumentarea noastră cu un exemplu tipic ales din istoria Scoţiei medievale şi cu un altul legat deopotrivă de istoria Angliei şi de istoria Franţei. Se ştie din piesa shakespeariană că Macbeth l-a asasinat în mod mârşav pe regele Duncan, pe când acesta dormea ca oaspete în casa sa. Întrebarea care se pune însă, în lumina dreptului succesoral, este dacă Macbeth era mai îndrituit decât Duncan să poarte coroana regală; în cazul în care nu era, el apare nu numai ca un asasin odios, dar şi ca un uzurpator. Pentru a răspunde la această întrebare, istoricul (genealogist) trebuie mai întâi să ia în calcul genealogia protagoniştilor, după care trebuie să opteze pentru un sistem juridic sau altul în materie succesorală. Prima chestiune a fost deja atinsă parţial  în articolul nostru „Greşeli de istore politică la Shakespeare” apărut în această revistă (nr 10 din iulie 2010). Duncan s-a născut în 1010 ca fiu al lui Crinán, abate de Dunkeld, şi al lui Bethóc, fiica cea mare a regelui Malcolm II. Duncan a moştenit tronul de la bunicul său matern şi a întemeiat dinastia Dunkeld. Când a devenit regele Scoţienilor, el se pare că era deja suveran al regatului Strathclyde, deţinând astfel un teritoriu mult mai vast decât oricare din antecesori. Duncan era căsătorit cu Sybil (sau Suthen), o vară (după alte surse, chiar fiică) a lui Siward (nume scandinav Sigurd), conte de Northumbria, un vasal danez al lui Canut cel Mare. Macbeth moştenise de la tatăl său, Findlách mac Ruadri, ţinutul Moray, ceea ce îl făcea mormaer (i.e. duce, stăpân) de Moray. (Precizăm într-o paranteză că în galeză mac înseamnă „fiul lui”).  Mama lui, Donada, era şi ea, ca şi sora ei mai mare Bethóc, fiica regelui Malcolm II al Scoţiei (care nu a avut decât două fete şi nici un băiat), aşadar, tot o nepoată de fiu a regelui Kenneth II şi ipso facto o strănepoată a regelui Malcolm I. În consecinţă, Duncan şi Macbeth erau veri primari, cu deosebirea că mama lui Duncan, Bethóc, era fiica cea mare a lui Malcolm II, în timp ce mama lui Macbeth, Donada, era fiica cea mică. Din acest punct de vedere, în lumina primogeniturii cognatice şi a seniorităţii, precedenţa o avea Duncan. În schimb, în timp ce Duncan era căsătorit cu fiica (sau nepoata) unui potentat danez care nu avea sânge regal, soţia lui Macbeth descindea din familia regală a Scoţiei (Casa Alpin) prin bunicul ei Kenneth III, străbunicul Duff (sau Dubh) şi stră-străbunicul Malcolm I.  Cert este că după moartea lui Macbeth, tronul a fost ocupat pentru câteva luni de fiul său vitreg Lulach care a fost la rândul lui omorât într-o bătălie de partizanii lui Duncan, după care coroana a fost purtată succesiv de fiii lui Duncan, anume Malcolm III Canmore şi Donald III. Contenciosul dintre descendenţii lui Duncan şi cei ai lui Macbeth a continuat încă cca un secol, dar nobilimea scoţiană a dat în final câştig de cauză ramurii cadete a Casei Alpin, după principiul primogeniturii matriliniare.

„Legea salică” și Războiul de 100 de ani

Un alt caz celebru îl aflăm în analiza politică a Războiului de 100 de Ani dintre Anglia lui Eduard III de Anjou şi Franţa lui Filip VI de Valois din ramura cadetă a Capeţienilor, aşa cum am arătat deja grosso modo într-un articol precedent. La baza conflictului dinastic a fost decizia legiştilor francezi de a reactiva străvechea (aşa-numita) „lege salică” a francilor salieni. (Trebuie să precizăm într-o paranteză că „legiştii” erau corpul de jurişti ataşaţi administraţiei regale încă din secolul XIII. Pe vremea lui Filip IV cel Frumos, cei mai celebri dintre ei au fost Flote, Marigny şi Nogaret). Filip IV şi soţia lui Ioana de Navarra au avut trei fii (Ludovic, Filip şi Carol) şi o fiică ( Isabella). Fiii au domnit succesiv sub numele de Ludovic X, Filip V şi Carol IV. Ludovic X a avut un fiu, Ioan (care a murit la câteva zile după naştere), şi o fiică, Ioana (care va fi cunoscută în istorie ca Ioana II de Navarra sau Ioana de Évreux, după numele soţului, Filip III, conte de Évreux). Aceasta a fost declarată copil nelegitim sub pretextul că mama ei, Margareta de Burgundia, prima soţie a regelui Ludovic X, comisese delictul de adulter; în consecinţă, tronul a revenit lui Filip V care a avut şi el trei fiice, dar niciun fiu. Când a murit (1322), i-a urmat la domnie Carol IV care nu a avut decât o fiică. Singura fiică a lui Filip cel Frumos, Isabella, a avut în schimb un fiu prin căsătoria cu Eduard II. La moartea acestuia (în condiţii ignobile pe care nu le detaliem aici), fiul a ajuns rege al Angliei sub numele de Eduard III. În virtutea faptului că prin mama lui Isabella el era nepot (de fiică) al lui Filip IV, strănepot al lui Filip III şi stră-strănepot al lui Ludovic IX cel Sfânt (de altfel, nici nu vorbea engleza, primul rege vorbitor de engleză va fi Henric IV a cărui mamă era autohtonă şi deci engleza era limba lui maternă), Eduard,  la un an de la înscăunarea sa ca rege al Angliei (1327),  a pretins tronul Franţei la moartea lui Carol IV (1328), tron  care însă a revenit – conform legii salice ce bara accesul la domnie oricărei prinţese regale şi urmaşilor ei direcţi – lui Filip VI de Valois. Tatăl acestuia, Carol, conte de Valois (întemeietorul dinastiei cu  acest nume), fusese fratele mai mic al lui Filip IV cel Frumos. Aşadar, Franţa a oferit succesiunea ramurei cadete prin aplicarea succesiunii agnatice. Impresia creată de unii istorici că legea salică a fost folosită de Franţa ca pretext pentru a-l bara pe Eduard III nu stă în picioare, de vreme ce – aşa cum s- arătat mai sus – Franţa o aplicase consecvent de mai multe ori înainte, în defavoarea prinţeselor regale autohtone.

Cititorii sunt invitaţi cordial să contribuie cu exemple proprii la cazurile semnalate în paginile revistei în legătură cu acest subiect care aparţine deopotrivă istoriei politice şi istoriei dreptului ■